Motto: ”E iară august, lumea e confuză/Pune aramă-n frunze Dumnezeu”!…
Luiza Rădulescu Pintilie
Muzeul Pietrei de la Sângeru, căruia poetul Lucian Avramescu i-a fost, până în ultima zi a vieții sale pământene, ctitor, arhitect, unic finanțator, ba chiar și salahor, într-un cumul de funcții de suflet căruia nu s-a sfiit să-i dea, atunci când simțea că totul încremenește, cea mai neîntârziată concretețe, așa încât, în arderea sa nebunească – așa cum i-a spus nu o dată – nu a pregetat să-și alăture constructorilor nu numai lumina gândului, ci și truda palmelor – merită să fie vizitat în orice zi, în orice lună, în orice anotimp. Și, totuși, aș îndrăzni să spun că august are un fel de întâietate, fie și doar pentru că, așa cum însuși Lucian Avramescu a spus și a lăsat scris, luna aceasta a avut o înrâurire aparte asupra existenței sale: “Am început în august să respir/Și chiar și iarna aveam mâini ca vara/ Purtând un pic de august la chimir”.
Iar dacă nu ar fi azi… prizonier pe o stea de deasupra locului dintre dealuri și păduri pe care l-a iubit cu toată ființa sa, și dacă nu și-ar dormi somnul de veci în livada cu meri din grădina casei-muzeu de la Sângeru, lângă biserica Maicii Domnului cu splendide vitralii pe care a înălțat-o, cu siguranță ar fi exclamat din nou:”De-aramă frunza sufletului meu/ E august pentru-a nu știu câta oară”. Și ar fi adăugat, cu măiestria gazetarului care anticipa perfect întrebările și harul poetului care a stăpânit taina răspunsurilor: “Ar trebui să vină ziua mea/Mă luau în brațe prunc în sărbătoare/Părinți, bunici, dar nimeni nu știa/Că e un parastas cu-anticipare”.
Am văzut muzeul acesta de mai multe ori, după ce îmi vorbise de și mai multe ori despre el chiar acela care i-a dat viață, mai întâi imaginându-l, apoi zidindu-l. Am scris despre Muzeul Pietrei în multe articole de ziar și, dacă m-aș fi grăbit să onorez propunerea pe care omul de spirit care a fost Lucian Avramescu mi-a transmis-o, de undeva de la un țărm de mare, după ce a citit, impresionat și emoționat, ceea ce am scris despre “un muzeu unic al pietrelor și al sculpturilor lui Dumnezeu”, astăzi ar fi existat și o carte – a cărei apariție era hotărât să o finanțeze -, între filele căreia să se găsească și istoria ridicării, piatră cu piatră, gând cu gând, bătaie de inimă cu bătaie de inimă, acest complex muzeal, fiindcă e cu mult mai mult decât un simplu și un oarecare muzeu. Am crezut că va fi timp, dar mai ales am crezut că va găsi un… cronicar cu mult, mult mai bun decât mine… Și ca un fel de târzie împlinire a acestui gând, am ținut să realizez un fel de cronică-colaj de imagini și gânduri reunite, in memoriam, sub titlul “Cuvintele și pietrele Poetului“, ca o ediție specială a podcastului “Fericire cu premeditare”. Cuvinte și pietre-punţi de legătură, pământene şi cereşti, între poetul Lucian Avramescu, iubitorii scrisului său şi cei care continuă să fie uimiţi de paginile din cartea vieţii în care a înscris, în locul naşterii sale, până la ultima respiraţie, nu numai harul poetic, ci și povestea unică a unui muzeu al pietrei şi a unei biserici din livadă.
E, din nou, august. Nu peste multe zile, pe 14 august, în „Toscana României” – cum a numit un gazetar străin acest loc, la Sângeru va fi iar un regal în piatră, lemn de vioară făcut să sune măiastru de celebrul violonist Alexandru Tomescu, nepotul său și poezia în care și-a nemurit Lucian Avramescu harul cuvântului căruia, chiar și atunci când i-a pierdut darul rostirii fizice, i-a rămas credincios și ardent slujitor. Etern plecat, poetul va asculta cu siguranță dintre stele, dintre pietre, dintre icoane cu sfinți, dintre cărțile pe care ni le-a lăsat și dintre ramuri cu roșii mere ionatane versurile rostite în cea dintâi ediție a unui festival național de poezie ce îi poartă, binemeritat, numele.
Eu cred însă că dovada cea mai frumoasă de prețuire a sa va putea fi scrisă în fiecare bilet-omagiu cumpărat (10 lei pentru adulți, 5 lei pentru copii peste șapte ani), în această zi de august și în oricare alta, pentru o călătorie “în bătătura sufletului” poetului Lucian Avramescu, definitiv rămasă nu numai între hotarele Muzeului Pietrei, ci și cu mult, mult mai adânc: în însuși spiritul, energia și vibrația locului. Nu degeaba cine trece dincolo de poarta maramureșeană din piatră mărturisește că se simte învăluit într-o lumină, o duioșie, o taină aparte, aproape nepământene, aproape de neînțeles…
“Vizitatorii se încolăcesc după umerii statuilor /Și pleacă acasă, rucsacul le e plin de mine/ Și ei nu știu de ce pozele atârnă atât de greu /Ca singurătatea și ca luna care n-a apărut încă /Fiindcă eu sunt în fiecare dintre ele /Chiar dacă nu m-am arătat./ Eu sunt schimbarea la față a pietrelor.” Astfel a lăsat scris poetul Lucian Avramescu. Iar eu mă întreb și întreb, cum întreba cineva: ”Oare, ce-am fi fără poezie în lumea aceasta searbădă a computerelor?”, ca să pot încheia spunând, încă o dată, de ce Muzeul Pietrei și al Poetului de la Sângeru merită să fie vizitat în orice zi, în orice anotimp, dar mai ales în august, când “pune aramă-n frunze Dumnezeu”.
