Nicolae Dumitrescu – Mihaela Radu
În paralel a făcut și literatură, scriind poezii și cronici rimate. Unele au fost adunate în volume, începând chiar din anii facultății. Remarcabilă este prezența sa în culegerea colectivă intitulată „Sub semnul revoluției. 30 de tineri poeți”. Între alții, figurau în pagini nume grele, precum Florența Albu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Ilie Constantin, Darie Novăceanu, Nichita Stănescu, Romulus Vulpescu etc.
Jurnalismul său, de la debut și până în prezent, a fost relativ sincopat, dar a rămas ca o constantă a gândului. Cele două cărți de publicistică – „Cuvintele inimii” și „Ecou din tribună”, tipărite la Editura Prahova, înglobează mare parte din articolele sale publicate la Ploiești. Ele pot reprezenta un aport contributiv al unei adevărate monografii, un exercițiu documentar, cu multiple fațete socio-umane.
Nu-i de mirare, deci, că azi aceeași Editură Prahova consimte să marcheze suișul poetului pe spirala timpului, ca și calitatea lui de jurnalist. O face fără rezerve, neuitând că odinioară fusese condeiul numarul unu al gazetei, care și-a păstrat prin ani, în vâltoarea evenimentelor, distincția și verticalitatea. Este, indubitabil, o performanță! Așadar, este vorba, despre două volume recent tipărite: „Ce-ai făcut cu viața ta?” și „Catrene”, care se adaugă operei sale însumând peste douăzeci de volume tipărite.
Primul volum include peste o sută douăzeci de poeme. Unele sunt recuperări, aidoma, din cărțile anterioare dragi lui. Altele sunt ușor prelucrate, înlocuid unele formulări sau trecând unele versuri pe alte poziții, fără a afecta densitatea ideilor de bază și a mesajului. Cele mai multe sunt însă poeme mai noi, care păstrează și ele viziunea sa dintotdeauna și stilul redacțional. Pe celelalte, le preia mai ales din cele trei antologii de autor, semnate după anii ‘90.
Ipotetic, timbrul vocii sale pare a fi/ este la fel de firav, dar direct și penetrant, în majoritatea cazurilor situându-se pe poziția insului care se auto-interoghează, în vederea deslușirii limitelor proprii. El caută astfel răspunsuri, sugerând totodată lămuriri pentru sine însuși. Accentele dramatice, câte sunt, sunt însă predominante, ca și limpezimea gândurilor. Desfășurarea gradată, de factură dramatică a poemelor, este punctată de vibrația mărturisirii și subliniată prin repetarea unor versuri ce devin dominante. Cartea este o prelungă interogație, fiind de fapt ceea ce spune chiar titlul.
Reprezentativ este, în acest sens, poemul în șase secvențe intitulat „Față în față cu tine însuți”, care se susține prin repetarea interogației în final de strofă: „Ce-ai făcut cu viața ta?”
Evident că, într-o asemenea structură, lirismul specific poeziei capătă accente problematizante, concordante cu tipul, dar și cu firea autorului: „Limita mea, zice el, este începutul meu (…)/ Totul începe/ și se sfârșește în om”, ducând spre asumarea unei concluzii amelioratorii, accetuând că „Am înțeles că un om se poate recupera pe sine,/ că nu suntem singuri niciodată,/ că e-n noi tăria de a birui/ tristețile, lașitățile, egoismul,/ inerția, blazarea, eroarea./ Propria eroare și a epocii, uneori./ De-a birui./ Mai presus de noi înșine.”
În volum sunt multe teme și idei. Cea mai prezentă este statornicia dragostei față de omul iubit, față de semeni și de lume. Ea capătă în text contururi diverse. Rămân însă starea și neputința de a-i da expresia dorită: „Demult/ Tot port în mine un/ anume poem. Dar,/ când să-l scriu/ mi se umplu ochii sufletului/ și-l amân/ pentru altădată./ Descifrați-l întreg/ în paginile/ propriei voastre ființe” („Un anume poem”). Dragostea sau sentimentul iubirii se disipează însă pretutindeni în vers. E ca un fluviu miraculos, dar statornic. Deși Corneliu Șerban nu este sau nu pare a fi un liric cu tot dinadinsul. Poezia lui este mai ales reflexivă, problematizantă și substanțial narativ-modelatoare. Făcută, adică, să modeleze conștiințele. El încearcă totuși o tristețe reală, stârnită de faptul că, uneori, ecoul său liric este nereperat întreg în plan socio-uman.
De presupus este că posteritatea îi va oferi o asemenea șansă: „Mă vor descoperi poate, zice el, într-o bună zi,/ în propriul lor suflet/ în ființa lor/ năpădită de atâtea uitări.” („Șansă”)
Recunoaște deschis că „nu știe drumul ce duce/ spre zarea miracolelor metaforice,/ adăugând sincer că „n-am harul nemaipomenitelor îngemănări de cuvinte.” Totuși, crede că este posibil să poată „descifra doar/ cântecul simplu/ al inimii mele”. Câtă sinceritate în acest proces de conștiință (artistică), pe care și-l provoacă singur, într-un dialog sui-generis! Unele versuri pot fi, într-adevăr, interpretate ca o declarație de conștiință, din care lipsește patetismul. În spiritul acesta, reținem totuși o altă mărturisire, sincer asumată, care justifică privirea sa către înapoi: „ Fior nostalgic uneori te-apasă,/ dar cum trecutul înapoi să-l ceri?/ Când spui că pretutindeni ești acasă,/ nu ești de fapt acasă nicăieri./ Printre străini oricât ți-ar fi de bine,/ oricât printre ai tăi ți-ar fi de greu,/ un dor rămâne pururea în tine/ și cheamă la întoarcere mereu.” („Oriunde, undeva”)
Iată cheia acestui demers interogativ, care încearcă să intre în broasca potrivită.
Poet tradiționalist, de un clasicism ponderat, cu răzlețe aluzii livrești, Corneliu Șerban nu se dezminte nicicum, dând astfel drumul fiorului apartenenței, care-l stăpânește adesea. Nu cred că era cazul să evite o asemenea mărturisire! Dimpotrivă, îi face cinste, credibilizând parțial și acest racursi sentimental. (Va urma)
