Nicolae Dumitrescu
Mihaela Radu

În „Catrene”, cel de-al doilea său volum, prevalează sensul aforistic, îngemănat cu formula epigramatică. Este o direcție nouă a poetului, urmărită cu consecvență în ultimii ani (poate la sugestia sau încurajarea marelui epigramist ploieștean M. I. Quintus, care i-a descoperit și un asemenea talent).
De fapt, „Catrenele” sunt un caleidoscop socio-uman, menit să constate și să motiveze efectul desprinderii noastre de vechile constrângeri. Sunt luate în vizor aproape toate disfuncționalitățile și derapajele societății românești post-decembriste. Cu îndemânare prozodică naturală, el găsește o rimă plauzibilă pentru orice situație. Majoritatea sunt vicii la vedere și limite de ordin comportamental sau situații bizare, la scară mare, politica și politicienii punându-și o amprentă, care-i descalifică prea adesea. Accentul se mută însă pe valorile morale, căzute în păcat sau în derizoriu.
Poetul atacă însă și teme grave ale actualității, constatând că dezamăgirile și-au făcut loc pretutindeni. Spre cinstea lui, Corneliu Șerban se arată de neclintit în aspirația sa spre o invocată puritate a iubirii: „Îmi iei Iubire, zice el, sfânta carte,/ păstrată-n unic exemplar,/ nimic din Ea nu mă desparte,/ nici gândul morții,/ așadar”. („Comuniune”)
Bătrânețea, suferințele, efectele pandemice, moartea îl fac să schimbe registrul. „Există-n lumea asta mare/ motive mii de supărare./ Pedeapsa totuși grea a vieții/ e doar povara bătrâneții; „Desigur că, în pandemie,/ mulți greu bolesc, puțini re-nvie/ Și nu știu treaba cum devine,/ nici noi nu ne simțim prea bine” („Nici noi”); „Până la urmă, toți murim./ Dar, însoțiți de-un marș funebru/ și mortul cel mai anonim/ se simte cât de cât celebru.” („Cât de cât”)
O asemenea paletă de multiple neîmpliniri are parte în finalul cărții și de o vagă reverență circumstanțială: „Urmând curând, în noapte să cobor,/ las altora lumina și amarul./ Deci, sper să-mi ierți, iubite cititor,/ ce-am scris și-am zis./ Oricum n-am dat cu parul” („Cuvânt la urmă”)
Partea a doua a carții oferă o imagine a capacității de gândire a semnatarului, care dă capitolului „Vita brevis” („Viața pe scurt”) sens sporit și explicit apăsat, prin ceea ce reușește în formulări, gânduri, vorbe și cumpăniri. Câteva s-ar cuveni reținute: „Există un singur mod de a nu avea dezamăgiri: să nu aștepți nimic de la nimeni”; „Unii devin beneficiarii propriilor defecte, alții ajung victimele propriilor calități”; „Cât există un singur om în lume care suferă mai mult decât mine, nu mă pot plânge de nimic, n-am dreptul să mă plâng” etc.
Capitolul doi are în componență și un interesant interviu cu autorul – poetul și jurnalistul Corneliu Șerban. Aparține scriitorului Florentin Popescu, redactorul șef al revistei „Bucureștiul literar și artistic” (în care o fi fost publicat prima dată; spunem aceasta fiindcă interviul respectiv, din câte reținem, a mai fost inclus și în alte două cărți similare. Probabil pentru că el poate ține loc și de prezentare a autorului nostru.)
Pe parcursul a opt pagini, interviul are multe aspecte demne de reținut. Două dintre ele mi-au atras atenția. Primul în legătură cu antologia de autor, incluzând versuri și consemnări (1962-2011), care-i dă prilejul poetului nostru să spună deschis că i-ar fi plăcut să debuteze cu o asemenea carte, dar soarta și împrejurările au decis în alt fel.
Cel de -al doilea se referă la semnificația pe care o acordă poetul poemului intitulat „Biografie neromanțată”, în care afirmă că „presimte în viitor încă o revoluție, descifrând un contur implacabil al unui peisaj halucinant, marcat de postmodernitate, care ar putea presupune o globalizare primitivă a societăților.” „Nu e greșit să spunem, afirmă el, că factorii de risc pe care-i trăim în prezent au crescut exponențial în momentul de față, incomparabil cu nicio altă etapă din istoria omenirii. Să sperăm, încheie el scurta replică, pe mai departe în Triumful Rațiunii.”
Așadar, o carte, de fapt două, a căror reeditare după revizuiri și adăugiri face cinste poetului Corneliu Șerban a cărui revenire în prim-planul atenției nu poate decât să ne bucure pe toți cei care am crezut în steaua lui, în talentul și onestitatea sa, dar mai ales în sinceritatea apartenenței la acest spațiu, căruia i-a rămas credincios în toate privințele. Spre știință, acestor două volume li se mai adugă și alte peste douăzeci de cărți originale, începând cu anul 1962, între care și trei antologii de autor. Separat trebuie amintit faptul că este primul autor ploieștean/ prahovean căruia i s-a consacrat, (2011) în viață fiind, o monografie masivă, semn al prețuirii de care se bucură încă în acest adevărat izvor al creativității care a dat țării scriitori de prim rang ai literaturii române.