Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! Dimineaţa aceasta răsare dintre munţi. Din veșnicia lor se naște. Din sufletul lor se înalţă ca o rugăciune, pe care ochii o rostesc privind crucea de pe Caraiman, iar ea o poartă spre cer, acolo unde toate rugile ajung, unde nădejdile își găsesc împlinirea, ori măcar alinarea. Aici, totul se compune din verdele intens al pădurilor și nesfârșitul cer. Un rai pământesc, care te îndeamnă la reflecţii.
În liniștea acestei dimineţi de duminică îmi primenesc mintea citind Caietele lui Paul Valery, un jurnal de reflecţii în care autorul își nota cu religiozitate, aproape zilnic, între orele patru și opt dimineaţa, meditaţiile sale asupra problemei care l-a preocupat până la sfârșitul vieţii: aceea de a afla care este substratul gândirii umane, care sunt mecanismele funcţionării mentale, posibilităţile și limitele intelectului.
Mă opresc asupra unui pasaj: „Temeiul iubirii, al căutărilor oare nu este: ce să facem cu această afurisită de viaţă? Ce să facem cu viaţa noastră, cu acest disponibil aparent? Unde, spre ce trebuie spiritul să-și arunce glonţul pe care câinele-trup va trebui să meargă să-l caute și să-l aducă?”
Și mă gândesc la propria-mi viaţă. La simpla și tot pe atât de complicata și afurisita mea viaţă. Întrebarea se iscă aici, în locul în care m-au nins primii fulgi de zăpadă într-o iarnă de curând întâmplată, despre care nu credeam că va mai veni, după plecarea ta. Aflu, așadar, că iernile sunt asemeni oamenilor. Se nasc și se sting. Se întâmplă, ne înfrumuseţează cu albul imaculat, iar apoi, în urma ei, noroiul se întinde peste viaţă și destine, până când ciclicitatea timpului îi dă voie să renască.
Despre viaţă, viaţa-mi afurisită, nu știu să-ţi spun. O parcurg. Cu tot ce compune ea. Știu doar că în afurisenia ei își găsește loc și bucuria, și puterea noilor începuturi. Căci nimic, în afara morţii, nu e definitiv. Plecările cunosc întoarceri. Lacrimile, de asemenea, știu plânsul, așa cum știu și să uite, fie și pentru scurte perioade, chemarea lui.
Un prieten al nostru mi-a spus zilele acestea: „Sunteţi tânără, sunteţi frumoasă. Nu uitaţi să trăiţi. Nu renunţaţi la ceea ce trebuie să duceţi mai departe, dar faceţi așa încât să vă ușuraţi viaţa, s-o trăiţi. Uitaţi-vă în jur și veţi vedea adevăratele nefericiri, destine eșuate, ireparabilul existenţei”. Așa fac! Când totul mă copleșește, privesc la semenii pentru care nicio fereastră spre bine nu se va mai deschide vreodată. Nici măcar cea a speranţei, a iluziei. La ei privesc, apoi spre cer și mulţţumesc. Privesc dealurile și munţii, câmpiile și pădurile. Privesc ograda sufletului meu, și mulţumesc pentru înfloririle care anunţă noi primăveri.
Tu, dragul meu ce vezi atunci când privirea îţi pleacă spre noi? Spre noi cei iubiţi, spre lumea lăsată în urmă? Vezi cumva șansa unei primeniri? Unei reveniri a omului, unei îmbunătăţiri a calităţilor care ar trebui să-i înnobileze firea? Clopotele schimbării în bine le auzi cumva? Aici, deseori se aude doar vaietul în faţa degradării. Și nu e vina vieţii afurisite. Ci a celor care „ajută” la asprirea ei. Tare aș vrea să-ţi aflu părerea. Găsește o cale să-mi transmiţi. Înlocuiește-mi visele cu șerpi, cu vorbele tale. Iar eu le voi așterne în file de cărţi. Să fiu din nou mesagerul tău, așa cum multă vreme am fost. Dă-mi această misiune.
Cu această rugăminte închei, cu ochii spre crucea de pe Caraiman, din locul în care, de curând, într-o dimineaţă, iarna m-a botezat cu primii fulgi de zăpadă, după plecarea ta. Acum, soarele îmi scaldă începutul de zi. Vântul îmi mângâie părul, iar braţele munţilor mă strâng într-o tandră îmbrăţișare.
Pe curând, dragul meu!
cu nesfârșită iubire, eu
