George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieții antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puțină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viața maestrului sau de performanțele realizate în competițiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieții maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspirație în a culege cât mai devreme neprețuitele amintiri.
Un sprijin neașteptat
Întrebarea „ce este de făcut?” mă chinuia la sala de antrenament. La serviciu nu se punea problema de asemenea întrebare. Totul mergea bine. Dar iată că un răspuns s-a ivit tocmai de la serviciu. Aveam o colegă de birou, și haioasă și inteligentă, cu care mă înțelegeam foarte bine. Mai târziu ea și cu soțul ei aveau să ne boteze primul copil. În fine, cum se mai discută în birouri, între colegi, ea m-a văzut câteodată frământat și i-am povestit greutățile care mi s-au ivit în activitatea de antrenor. Azi așa, mâine așa, mă trezesc că îmi spune într-o bună zi: „Uite ce este, vino cu soția pe la noi! Îl veți cunoaște și pe soțul meu”. Soțul ei era director general la transporturi, cum ar fi astăzi autobaza de transport local, aceea pe Văleni. Ceva de genul acesta, nu mai știu care era titulatura întreprinderii de atunci și nici exact ce cuprindea. În orice caz, avea o funcție importantă. Am mers în vizită, am făcut cunoștință. Soțul doamnei, Dumitru se numea, nu era tocmai un tip vorbăreț, părea mai morocănos dacă îl vedeai pentru prima dată. „Ia zi, măi, Emile, ce ai tu acolo la sala aia? Ce vrei să faci? Că nevasta asta a mea mă tot bate la cap cu boxul” – m-a luat la întrebări directorul. I-am răspuns dintr-o suflare noii mele cunoștințe: „Sala unde facem antrenamente este o sală mică, nu este suficient spațiu chiar dacă băieții vin în două ture, după cum învață sau după cum lucrează la serviciu. Sunt băieți buni, aș putea face mai multe performanțe cu ei, după cum am făcut deja câteva. Este greu să îi ții dacă nu le poți oferi condiții de antrenament și de trai, de serviciu. Aș vrea să fac o secție de box mai mare, dar acolo, la Rafinăria 1, nu prea putem avea condiții pentru asta. Mă gândeam să mă duc la Uzina „1 Mai”, să încerc acolo. Poate că sunt posibilități mai mari și pentru sală și pentru sportivi și poate este cineva care iubește boxul. Nu am pe nimeni care să mă ajute să pot discuta problema asta acolo. Mi-ar trebui un sprijin”.
Nu mă gândeam că poate să apară vreun ajutor. Directorul, după cum spuneam, nu prea scotea multe vorbe și părea să nu scoată niciuna de prisos. Părea, totuși, un om hotărât, cu decizii și acțiuni clare. După ce i-am pus ce aveam pe suflet în legătură cu situația din sala de box, a stat directorul un pic, a cântărit problema și deodată îl aud: „Măi Emile, fii atent aici, la mine! Astăzi este sâmbătă. Marți dimineață la ora 8 ne întâlnim în față la Uzina „1 Mai””.
* * *
n.a. Pentru cititorii mai tineri, amintim că, în epocă, Uzina „1 Mai” producea utilaje petrolier de mare performanță. Astăzi, societatea „UPETROM 1 Mai” deține doar câteva hale de producție în zona Râfov-Moțoi. Pe restul terenului pe care Uzina „1 Mai” îl deținea este construit Prahova Value Center. Întru amintirea existenței Uzinei „1 Mai”, pe unul din pereții centrului comercial sunt afișate fotografii cu imagini din fosta uzină.
