George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Apar rezultatele
Eram văzut bine la IRCR pentru că eram serios, îmi vedeam de treabă și nimeni nu avea ce să îmi reproșeze. Tocmai de aceea toată lumea , de la colegi la conducere, înțelesese că îmi terminam și lucrările pe care le aveam de făcut și reușeam să mă împart și la antrenamente. Cu ajutorul lor, bineînțeles. La 7 dimineața eram la birou și până pe la 10 – 10:30 lucram ce aveam în ziua respectivă, apoi mergeam la antrenament profitând că aveam birourile în incinta Rafinăriei 1, Astra Română de dinaintea celui de-al doilea război mondial și de până mai ieri. Îmi venea să zic „de azi”, dar în Rafinărie au mai rămas doar fiarele din câte știu! Parcă v-am spus că sala era una micuță, cam lipită de gardul unității de pompieri de lângă spitalul de peste drum de Rafinărie. Așadar, aveam de trecut doar strada. Antrenamentul cu cei care veneau dimineața dura cam două ore cu totul, eu reveneam la birou și îmi continuam lucrările până la 3 – 3 și jumătate după amiaza, după care îi așteptam pe ceilalți băieți care veneau la antrenament.
Așa treceau zilele și au trecut cu spor. Curând am reușit și prima performanță în calitate de antrenor. Am reușit-o în 1965, cu Vasile Nicorescu, cel care, peste ani, în calitate de antrenor avea să țină vie secția de box de la Boldești. El a luat locul al doilea la campionatul de juniori. A ajuns în finală în competiția desfășurată la Reșița. Performanța lui Vasile a fost ca o bombă la Ploiești, pentru că de foarte mult timp nu mai văzuse Ploieștiul medalii la campionatele naționale, iar campioni nici atât. Abia Leontin Sandu a reușit, mai târziu, primul titlu național la seniori. Vasile Nicorescu a fost un fel de deschizător de drumuri în performanțele boxului din Prahova. După doi ani am reușit să îl conduc pe Titi Tudor la titlul de campion național la juniori. Dar, ca de obicei în România, performanța vine alături de invidia altora. Nu vă spun că maestrul Gheorghe Popescu, care era la clubul Petrolul – toate secțiile, inclusiv fotbalul, erau sub aceeași umbrelă în acea vreme – și cu maestrul Mihăilescu, de la Plopeni, începuseră să mă cam șmecherească, diferența de vârstă și experiența fiind în favoarea lor. Dar nu și rezultatele. Mai încercau cu sportivii mai buni să îi atragă la cluburile lor, mai cu una, mai cu alta…
Dar, la un moment dat, din nu știu ce motiv – poate că maestrul Popescu se pensionase, ori cine știe ce altceva o fi fost – secția de box de la Petrolul s-a desființat. Atunci se țineau ședințe la UCFS (n.n-. DJTS-ul de astăzi) în care se mai numărau performanțele și erau oameni care te puteau trage la răspundere. Roata s-a învârtit fără ca eu să o mișc. De la Petrolul au venit talentații frați Sandu, Ion, care s-a ținut de box cu mai puțin drag, și Leontin, actualul antrenor de la CS Petrolul, care a reușit să devină, după cum spuneam, campion național al seniorilor. Apoi a venit grupul mai măricel de la Prahova. În continuare lucram dimineața și după amiaza, dar sălița noastră devenise prea mică, iar mie, unul singur, îmi venea din ce în ce mai greu să îi pregătesc pe toți sportivii așa cum trebuie, să mă ocup de fiecare în parte.
