Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! Dimineaţa se naște greu, după travaliul lung al nopţii trecute. Dealurile urcă spre cer, primenite de ploaia iscată aseară și încheiată acum. Îţi scriu grăbit, cu temerea ca lumina laptopului să nu se închidă. Curentul electric a lipsit noaptea întreagă, uitând să revină deodată cu zorii. În orice facem astăzi, suntem dependenţi de tehnologie, de utilităţi, de lucruri care altădată lipseau, dar nu-i împiedicau pe scriitori să scrie, pe oameni să existe. Am devenit dependenţi de un anumit confort robotizat, iar la cea mai mică sincopă devenim neajutoraţi. Trăim un automatism de la care nu prea reușim să ne abatem, iar când se întâmplă, ne cuprinde panica.
Cu nădejdea că voi apuca să-mi duc epistola până la capăt, îţi spun că mi-am reluat serile în balconul casei, în compania celor doi lămâi-străjeri. Îmi odihnesc gândurile, sortez amintirile. Tu îmi desenezi harta geografică a luminilor lăsate în urmă de avioanele care tranzitează cerul de deasupra Sângerului. Eu uit mereu direcţiile, confund punctele cardinale. Tu mă dojenești cu un zâmbet. Apoi ascult liniștea satului, ţinându-te de mână. Mâna ta e caldă, puternică, încurajatoare. Totul e la fel. Doar graiul nopţii s-a modificat. Sună a singurătate, a pustiu. Dar chiar și așa continui să-l ascult. Am găsit și o dezlegare pentru apropierea mea iremediabilă de ceasurile târzii. M-am născut la miezul nopţii, mi-a spus mama, zilele trecute. Mă gândesc că poate de aceea trăiesc noaptea cu atâta intensitate, privind-o, ascultând-o, cercetând-o în comportament.
Dragul meu, pentru a scrie și, mai ales, pentru a-ţi scrie, am nevoie de liniște uneori, alteori de o muzică tandră ori de un zbucium interior. Scrisul meu e unul de mărturisire, de căutare a dialogului cu tine. Un costum se demodează, se uzează, pe când sentimentele mele rămân neschimbate. Indiferent de timp, de distanţa care ne separă. Când ideile mă încurcă, ori lipsesc, te caut. Așa făceai și tu. Câteodată, când voiai să te conectezi cu universul creaţiei literare, parcurgeai câteva pagini din Arghezi, dacă era vorba de pamflet, sau citeai poezie, când simţeai să scrii, și voiai să te depărtezi de lumea prozaicului.
Eu îţi scriu de drag, de dor, iar cuvintele mele vor mărturisi neuitarea peste timp. Am început să adun primele o sută de scrisori. Vreau să le așez într-o carte, chiar dacă nu pot fi considerate drept „literatură”. Sau poate da – „literatură de mărturisire”. Este un elogiu pe care nădăjduiesc să ţi-l pot aduce în 14 august, când la Muzeul Pietrei va avea loc concertul anual cu Alexandru Tomescu. Tot atunci, în cadrul evenimentului, se va face și premierea câștigătorilor Festivalului – Concurs Naţional de poezie „Lucian Avramescu” – ediţia I. Juriul care va stabili câștigătorii este alcătuit din academicianul Valeriu Matei (președinte), scriitorul Florin Sicoie și scriitorul Gelu Nicolae Ionescu, primul care a avut iniţiativa acestui festival. Astfel de lucruri nu se înfăptuiesc ușor, dar ce mai este ușor astăzi? Importantă este însă realizarea, finalitatea, iar parcursul pănă acolo îl știe fiecare pentru sine.
Altfel, dragul meu, află că oamenii te caută. Îţi caută scrisul. Zilele trecute am avut bucuria vizitei la muzeu a unor profesori ploieșteni. Au întârziat mult în curţile muzeului mângâind cu privirea și nu doar, pietrele. Aflându-te prin ceea ce ai creat aici, așa cum nu te știau. Te-am povestit împreună, în tăcerea și ascultarea ta. Iar apropo de tăcere, nu trebuie să te mustri, așa cum îmi scriai pe o coală albă, găsită aseară. Da, încă dau de hârtiile pe care se consuma dialogul nostru. „Câinii lupi sunt nedresaţi. Muţenia mea i-a distrus și pe ei”. Muţenia ta a lăsat câinii needucaţi, dar oamenii continuă să te asculte, să te audă, să te afle. Tăcerea nu se va așterne nicicând peste cuvintele tale rămase grăitoare. Așa să știi!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
