Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! În dimineaţa aceasta de Rusalii, în simfonia ciripitului păsărilor mici și harnice care de ani și ani își construiesc cuibul la streșinile casei noastre, îţi scriu. Zi sfântă fiind, clopotul bisericii de sus a satului, „Adormirea Maicii Domnului”, anunţă întreruperea treburilor gospodărești și îndeamnă la rugăciune, care, după cum spun sfinţii Părinţi ai Filocaliei, este urcușul minţii spre Dumnezeu, vorbirea minţii cu Dumnezeu.
Soarele nu e hotărât încă. Își arată puţin chipul, apoi încruntarea-i se arată peste dealuri. Ferestrele mari îmi permit să privesc departe, până la tine chiar. Curţile îmi par prea singure, prea tăcute. Aleile simt lipsa pașilor tăi. Dar eu te văd. E ora la care te întorceai spre casă, pentru momentul cafelei, după vizita matinală în mica noastră fermă, după plimbarea prin livadă, după ce respirai locul acesta și gândurile îţi plecau spre noi proiecte. Te aștept să-mi povestești. De fapt, nu am nevoie de cuvinte. E de-ajuns să-ţi văd chipul. E aici, în faţa mea! E lumina aceea pe care o știu. Pe care puţinul somn n-o alunga. Căci ea venea din interiorul celui care erai. Nimic nu te dobora, iar de se întâmpla să fii cercetat de oarece înnorări firești, bucuria și împlinirea locului acesta te reaprindea. Nici acum nu te-ai stins cu totul. Continui să luminezi. Și nu doar aici, la Sângeru.
Îţi povesteam săptămâna trecută că am ajuns în Bucovina, unde locuri încărcate de istorie și frumos am văzut. Unul dintre aceste locuri se cheamă „Muzeul oului”, unic prin modul de organizare și valoarea exponatelor, care pe o suprafaţă de 800 de metrii pătraţi adună peste 11.000 de ouă, din Bucovina, şi de pe toate meridianele lumii. Acolo am întâlnit-o pe doamna profesor Letiţia Orșivschi Heiser, „vinovată” de existenţa acestui muzeu. La finalul vizitei, spunându-i impresiile mele, s-a legat un dialog mai lung. Așa am ajuns să-i vorbesc despre tine și despre Muzeul Pietrei. Sigur că te știa. Și-a dorit să ne fotografiem, să scriu în cartea de onoare a muzeului. Mi-a povestit cum a început nebunia frumoasă a tot ceea ce este acolo. Era inginer la București și, întoarsă acasă, și-a dorit să refacă locuinţa părintească, să aibă un loc al ei, așa cum mai văzuse la unii dintre colegi. A extins ceea ce exista, păstrând arhitectura casei. Dar n-a păstrat-o pentru ea, ci a gândit ceva pentru bucuria și minunarea oamenilor mulţi care-i trec pragul. A început cu o colecţie de ouă încondeiate care-i aparţinea mamei. Apoi, cu cea a tatălui, care s-a ivit în timp ce eram acolo. Domnul octogenar, care scrie și poezie, mi-a povestit cum a cumpărat primul ou din târgul comunal, îndemnat fiind de mamă să nu-l vândă la rându-i. Apoi, a mai cumpărat unul, și încă unul, și … Ouă de la bunici și străbunici. Astăzi, colecţia doamnei profesor este impresionantă. Din cele 11.000 de ouă, aproximativ 3.500 de diverse dimensiuni, lucrate în tehnici şi stiluri diferite, provin din 82 de ţări de pe toate cele cinci continente. Ouă bucovinene (unele cu o vechime între 50 şi 100 ani), ouă cu motive religioase, florale, abstracte, ouă perforate, ouă cu aplicaţii, ouă din porţelan, ceramică, sticlă, lemn, piatră. Colecţia adună şi ouă rare, de emu, nandu, tinamu, broască ţestoasă, crocodil, flamingo, dar şi ouă cu dimensiuni foarte mici: de gecko, potârniche, vrabie, porumbel, rândunică, prepeliţă, alături de ouă de fazan, păun, raţă, gâscă, curcă, struţ etc.
Printre spectaculoasele exponate, se găsește și un ou ce are aplicate peste 2500 de fire de păr împletite, un ou cu ceas, ouă cu mecanisme muzicale, ouă transformate în suporturi de parfum sau în casete de bijuterii, carusele în coajă de ou, replici ale vestitelor ouă Faberge, ouă pe care sunt reproduse picturi celebre sau pe care sunt pictate clădiri, palate şi castele cunoscute.
Multe ar mai fi de povestit despre acest muzeu, dar las celor care-l vor vizita bucuria de a-l descoperi singuri. Iar el nu este încheiat cu totul. Doamna Letiţia Orșivschi Heiser nu se oprește. Are proiecte spre îmbogăţirea locului. Și suflet și spirit cât cuprinde.
Dragul meu, o conjunctură a timpului m-a dus în Bucovina. Și sunt recunoscătoare pentru acest fapt. Nu știu mai nimic despre timp. Știu doar că el nu se măsoară cu ora, ci cu pasul întâmplării. Am trăit timpul nostru. Acum trăiesc alt timp, dar fără să mă desprind cu totul de cel trecut. Despre timp și relativitatea lui învăţ în fiecare zi. Multe am aflat și mult mai multe mai am de învăţat.
Îţi spuneam cum am ajuns să cunosc plaiurile bucovinene. Întâlnirea a doăsprezecea a celor care fac parte din Time Club România, o comunitate a pasionaţilor și colecţionarilor de ceasuri, m-a purtat acolo. Oameni cu profesii diferite: arhitecţi, geologi, ingineri, medici, profesori universitari, toţi având o pasiune comună, cea a orologeriei. Ceasurile colecţionate de ei, de-a lungul a zeci de ani, nu sunt simple obiecte de măsurare a timpului. Unele pot fi ridicate la rangul de opere de artă, care arată prin mecanismele și întrebuinţările lor, perioade istorice însemnate. În acest context și-a găsit loc și piatra. Da, piatra!
Dan-Cătălin Buzdugan a prezentat istoria monumentului obelisc, ridicat în anul 1885 pe Dealul Cetăţuiei din Brașov, în amintea măsurătorilor topografice realizate la Brașov între 1883-1886 de topografii militari din Imperiul Austro-Ungar și Ţările Române, prilej cu care echipa condusă de locotenent-colonelul astronom Constantin Căpităneanu, fondator al geodeziei astronomice românești a conectat Ţările Române la reţeaua de triangulaţie geodezică a Europei Centrale, în cadrul Convenţiei Gradmessung, fiind măsurată astfel și diferenţa de longitudine dintre Brașov și București.
Am înţeles cât de greu (fizic mai ales!) s-a purces la demersurile pentru recuperarea obeliscului și reinstalarea acestuia în locul iniţial, de pe Dealul Cetăţuiei, unde a funcţionat între 1883-1886 un observator astronomic temporar, fiind marcat astfel un simbolic „meridian al Brașovului” [25°35’35’’E], linie de legătură cu harta Principatelor Române la 1885 și un moment important al măsurătorilor astronomice derulate la finalul secolului XIX.
Oamenii aceștia, pasionaţi de orologerie, ca toţi ceilalţi care au o iubire aparte pentru ceva durabil, au un neastâmpăr pe care l-am întâlnit și la tine. Nu obosesc niciodată. Nu încetează să caute, să se informeze, să adauge mereu și mereu ceva. Așa cum îi înţeleg pe ei, prin ceea ce am învăţat de la tine, la fel de bine le înţeleg soţiile/soţii. Indiferent de aria pasiunii, important este ca acela de lângă tine, omul iubit, să accepte, să înţeleagă truda și timpul acordate acelei „iubiri extraconjugale”. Să accepte dragostea pentru ceva care se hrănește din fiinţa partenerului, care „mușcă” din timpul în doi.
Dragul meu, îţi vorbesc despre oameni, despre îndeletniciri care lasă în urmă pasul durabilităţii, despre timp, despre iubire sub multele ei înfăţișări. Nu știu ce alte mărturisiri să-ţi fac, pentru a-ţi anima veșnicia. Dacă aș ști cum se arată timpul tău acolo, m-aș limita la el. Mi-e însă imposibil să aflu, iar când va fi să deţin adevărul, probabil vom ședea amândoi, sorbind nu cafea, ci roua zorilor de dincolo de cer, vorbind la nesfârșit despre ce-a fost și-ar mai fi putut să fie. Până atunci, suportă rogu-te căutările mele către tine.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
