Florin Tănăsescu
Nu ştiu alții cum sunt, dar mie mi s-apleacă atunci când văd oameni fericiţi. Odată chiar era să-nghit găluşca de oftică.
Motivele supărării mele: Capra titulară şi aia de rezervă!
Detalii: Într-o seară behăiam de fericire. Peste gard, zăcea lată capra vecinului. M-am oferit politicos s-o îngropăm împreună. Şi-am făcut-o noaptea, sub clar de lună. Ce romantic a fost!
A doua zi, na belea! Capra era la fereastra mea. Rânjea, tembela!
„Moooor, c-a înviat capra!”, am răcnit.
Vecinul m-a lămurit:
„N-a înviat, mă! Am una de rezervă. Cum ai tu roata la maşină”.
M-am mutat în altă comună.
Acolo, tot naşpa. Noul vecin bocea: „Aidicapumeuuuu, a mierlit-o capraaaaa!”.
L-am ajutat și p-ăsta, tot noaptea, să-i pună cruce-ntre coarne. Ne-am şi împrietenit. Doar pentru o noapte. Că a doua zi, la fereastra mea, cineva behăia:
„Eu sunt capra de rezervă. Nu te mira!”
Deci, tot nefericit eram. Până-ntr-o noapte – lugubră; de data asta, am luat un topor şi-am luat la poceală behăitoarele titulare. Şi p-alea de rezervă.
Am fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de „Omor calificat de capră, în formă continuată”.
Avocatul meu era brici. A băgat nişte circumstanţe atenuante, de-a stat mâţa-judecătoare-n coadă: „Onorată instanţă, clientul meu, ca mai toţi din ţara asta, e posedat. Aude voci care-i spun să omoare capra vecinului. Pe el l-aţi prins şi-l scoateţi ţap ispăşitor, alţii sunt în libertate”.
Blânda magistrată m-a plasat sub control judiciar. Da’ scorpia mi-a pus interdicţia de-a mă apropia de vreo patrupeadă , d-asta, pe-o rază mai mică decât aia a soarelui, când e Cod roşu de caniculă.
Ştiţi cum mă simt de-atunci? Nefericit!
Şi-nnebunesc la gândul că se-nmulţesc caprele.
Dumneavoastră sunteţi ok?
