George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Rezervorul cu minciuni
Scăpat de toate întrebările legate de rămânerea doctorului Schileru în străinătate, eu mi-am văzut de treabă la IRCR. Asta era o întreprindere care se ocupa cu reparațiile și construcțiile în rafinării. Aveam birourile în incinta Rafinăriei 1 (Astra Română de până mai ieri, de până să se închidă), așa că îmi era foarte comod să particip și la antrenamente la sala de sport de lângă dispensar, așa mică cum era ea. Nu știu dacă am spus, dar încheiasem cariera de boxer și mă lansasem în cea de antrenor.
Serviciul mergea bine. Eram normator și începusem să fiu bine privit pentru că îmi vedeam de treabă. Colegii mei mai luau câte o șpagă și încercau să mă mituiască și pe mine, ori să mă convingă să fac cum făceau ei. Mai apăreau oameni pe ștatele de plată, mai apăreau lucrări în plus… Eu le-am spus clar că nu mă interesează așa ceva. Destul de repede am ajuns șef la biroul de normare. Nu după multă vreme s-a introdus acordul global. Așa era în economia socialistă, bazată pe plan. Acordul global era foarte bun pentru lucrători, pentru că erau plătiți pentru tot ce era lucrat peste plan. Numai că noi, ca normatori, aveam și datoria de a verifica tot ceea ce era raportat ca depășire de plan mai mult de 50 %. Sau poate 60 %, nu mai știu exact. Când s-a introdus acordul global am avut o ședință cu maiștrii noștri, ai IRCR-ului, în care am explicat ce și cum trebuie făcut, ce trebuie urmărit, ce se verifică. Unul dintre maiștri, mai tânăr, cam la 35-37 de ani, s-a arătat refractar: „Ce, domʼle, ce nu știm noi ce avem de făcut? Lăsați-mă în pace cu poveștile astea!”. I-am explicat încă o dată: „Măi, omule, asta este lege, nu e făcută de mine și nu este dorința sau plăcerea unuia sau altuia… Suntem obligați să verificăm tot ce scrie în documente”. „Hai, domʼle, lăsați-mă în pace!” – a aruncat vorbele, plecând de-a dreptul din ședință. Îți dai seama ce a fost pe mine în situația asta!
A trecut luna și au venit documentele acordului global pe luna anterioară. Omul meu, cel cu „lăsați-mă în pace”, avusese o lucrare în Rafinăria de la Teleajen – IRCR-ul avea lucrări peste tot în rafinării – și raportase o depășire de plan de 95 %. Adică, aproape dublase planul, iar pentru asta urma să încaseze foarte mult. Desigur, dacă documentele aveau să fie aprobate. Cum eram obligați să verificăm o așa neobișnuită depășire de plan, am mers la Teleajen însoțit de un coleg de birou și înarmați cu documentele respective. Una dintre lucrări era „Deplasat prin ripare rezervorul nu știu care pe distanța de nu știu câți metri”. Adică, mutase rezervorul pe o distanță măricică. Am luat un băiat din echipa acelui maistru – un băiat tânăr care nu lucra de multă vreme la IRCR – să ne arate rezervorul mutat. Când colo, ce să vezi? Rezervorul era înconjurat de ziduri de retenție din beton, groase de vreun metru și ceva, ziduri ridicate în timpul războiului ca să reziste bombardamentelor. Nici vorbă să muți rezervorul cu vreun metru, dar nici măcar nu aveai loc unde să pui utilajele necesare ripării. S-a lăsat cu ședință grea, iar maistrul acela a părăsit rapid IRCR-ul. A trebuit să intru un pic mai tare: „Nu se poate să furați în halul ăsta! Vreți să vă dau pe mâna procuraturii?”. Dacă nu verificam și altcineva găsea minciuna, intram și eu la apă pe lângă ei. Începusem să mă impun în întreprindere și asta mi-a ajutat.
