George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Ploiești, venim!
După ce am primit telefonul doctorului Schileru prin care mă chema la Ploiești, am mers acasă și am vorbit cu soția. „Uite, m-a sunat doctorul Schileru și m-a chemat la Ploiești. Ne-a aranjat totul. A vorbit pentru serviciu, vom primi și un apartament unde vom locui. Întrebarea este dacă vrei să vii cu mine la Ploiești…”. Am discutat problema, desigur. Nu aveam cum să nu o discut. Soția mea era singura la părinți, tatăl ei nu mai trăia, iar atunci mama ei era cam bolnăvioară, săraca! Soția mea nu a stat mult pe gânduri. „Merg cu tine până la capătul lumii! – a zis scurt. „Fără niciun fel de problemă!” – a mai întărit ea. Mama soacră, ce să zică? Oscila un pic, dar, fiind femeie deșteaptă, s-a gândit la viitorul fetei sale. S-a gândit că i se deschide o ușă. Așa a și fost. Și ce ușă!
Odată lucrurile stabilite, mai întâi am venit eu la Ploiești. Nu se putea să fie totul pe tavă. Așa că am stat o perioadă la căminul Rafinăriei 1, devenită ulterior Astra Română. Clădirea căminului cred că mai există și acum, undeva mai în spate, spre zona unde erau niște depozite pentru gaze și un teren de fotbal dincolo de ele, mai spre locul din spatele liceului de chimie de acum. Am stat acolo câteva luni de zile, după care am primit un apartament în Nord. Cu chirie, că toate apartamentele nou construite erau ale statului pe atunci. Era un apartament cu două camere. Totul în regulă, numai că noi nu aveam nimic, nimic, în momentul în care am adus-o și pe soția mea la Ploiești. Aveam doar două valize. Practic, trebuia să o luăm de la zero, de la lingură și furculiță, după ce avuseserăm tot ce ne trebuia la Râmnicu Vâlcea, unde stăteam acasă la soția mea, în casa ei părintească. Vreo două sau trei luni am dormit amândoi doar pe saltea. Iar soția mea era și însărcinată. Apoi, după câteva luni, fiind în serviciu, am avut dreptul să cumpăr mobilă în rate. Așa era sistemul atunci. Era viața un pic mai grea, dar mai puteai găsi ajutoare pe ici pe colo ca să poți porni la drum. Ne-am luat în rate tot, tot, tot. Tot ce ne trebuia.
În tot acest timp, mergeam la antrenamente, care se desfășurau tot în zona Rafinăriei 1. Era ridicată o baracă undeva pe dreapta, cum pleci de la poarta mare a rafinăriei. Era mai întâi clubul, după care era un dispensar (n.n. – ele există și astăzi). Intrai pe poarta de la dispensar într-un fel de curte și, undeva în stânga, spre gardul unității de pompieri (n.n.- și aceasta mai există), acolo se găsea baraca asta lungă în care făceam antrenamente și unde venea și doctorul Schileru mai rar, cam o dată pe săptămână, fiind ocupat la spital și cu naveta de la București. Baraca aceea, pe care noi o numeam sală de antrenamente, nu a mai rezistat timpului, nu mai știu exact când a fost demolată. Oricum, s-a întâmplat după ce ne-am găsit alt loc de antrenament.
