George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Chemarea mentorului
Doctorul Schileru și-a găsit post la … Ploiești. Urma să facă naveta, deși îl găseai mai mult la spital decât acasă la București. La Ploiești, doctorul s-a împrietenit cu lumea, mai ales că era sociabil. Iar partea bărbătească de o anumită vârstă îi trecea prin mână vrând-nevrând. I-a tratat pe mulți, unii dintre ei în poziții bune, înalte. Este posibil să îl fi tratat și pe directorul de la IRCR. „Uite, am un băiat bun. E sudor, dar a terminat școala tehnică de trei ani și cutare, și cutare…” – ce i-o mai fi zis doctorul.„Adă-l încoaʼ la mine! Adă-l încoaʼ!”. Atunci nu era prea multă lume cu liceul încheiat, dară-mi-te cu școala tehnică.
Am primit telefon de la doctorul Schileru. Mai primisem telefoane de la el, dar acesta, venit la câteva luni bune de la plecarea sa de la Râmnicu Vâlcea, a fost cel care vine o singură dată în viață. „Vino încoace, la Ploiești. Uite, ai terminat școala tehnică, e cazul să mergi mai departe, la mai bine. Ți-am aranjat să primești un post la IRCR și poți face și antrenamente”. Doctorul făcuse el ce făcuse, discutase cu cine discutase, convinsese pe cine convinsese și a deschis și o secție de box la Ploiești. Abia ulterior am realizat eu că toată munca legată de înființarea secției de box era pentru mine, doctorul având calculată în cap toată treaba asta.
Eu nu știam atunci. Nici nu aveam cum să îmi dau seama, eu văzându-mi viitorul tot la Râmnicu Vâlcea, proaspăt căsătorit fiind. În plus, doctorul nu mi-a spus nimic, pentru că nici el nu știa dacă rezolvă totul așa cum și-a propus, sau nu. Ca să îi spui despre o asemenea treabă unui copil – nu aveam prea mulți ani peste douăzeci – trebuie să fii sigur pe tine. Doctorul nu își permitea să facă asemenea lucruri, să te amăgească ca apoi să îți înșele așteptările. El era un om serios. Era cât se poate de credibil.
