• Continuăm să depănăm firul poveștii vieții antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puțină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viața maestrului sau de performanțele realizate în competițiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieții maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspirație în a culege cât mai devreme neprețuitele amintiri.
George Marin
Ploieşti, plecăm!
Spuneam că începusem antrenamentele acolo, în sălița aceea mică de lângă dispensarul de la Rafinăria 1. Am început cu băieții pe care apucase și doctorul Schileru să îi pregătească, așa rar cum putea el să treacă pe la sală.
La un moment dat, mă cheamă doctorul. Mi-a spus că vrea să vorbească cu mine. „Vezi că Traian va veni să stea la tine vreo săptămână jumate, două”, Traian fiind fiu-său. „Da, cu dragă inimă, domnʼ doctor!”. Apoi, pe un ton discret, doctorul mi-a șoptit: „Fii atent la ce îți spun! Eu vreau să o întind”. Scurt! Scurt de tot mi-a spus-o! Bineînțeles că nu trebuia să știe nici vântul, nici pământul. „Eu o întind cu Traian și cu Dacia”, Dacia fiind fata doctorului, a doua după cea mare, Rodica. „Eu o întind și rămân acolo cu Traian și cu Dacia” a completat doctorul ca să îmi fie clar că nu pleacă doar ca să își însoțească copiii minori la concurs. Copiii săi făceau sport, erau săritori în apă de la trambulină și, participând la un concurs în afara țării, puteau căpăta permisiunea de a avea viză pe pașaportul părintelui. „Traian trebuie să stea la tine pentru a se putea obișnui să nu mai stea cu toată familia” – m-a lămurit doctorul. Într-adevăr, Traian a stat la mine după cum mă rugase doctorul, timp în care nu am discutat nimic cu copilul. Repede după momentele acestea, doctorul a plecat după cum plănuise. O pregătise și pe antrenoarea copiilor ca să rămână în străinătate. Trebuiau să meargă la concurs în Germania sau în Franța. Nu mai știu exact unde. De acolo, direcția a fost America.
S-a auzit în oraș că a plecat doctorul. Mai bine zis, s-a auzit că a rămas în străinătate. Eu, de colo: „Cum? A plecat doctorul Schileru? Ce vorbești, domʼle? Unde? Cum? Nu se poate!”. Firește, trebuia ca eu să joc teatru din moment ce știam totul. Păi scăpa cineva de întrebările securiștilor? Răspunsul meu a fost mereu același. „Nu știu nimic! De unde să știu eu ce-a făcut, ce-a avut de gând?”. Intram și eu în belea dacă dovedeau că știam. Dar nu mi s-a întâmplat nimic și mi-am văzut mai departe de treabă la serviciul meu de la IRCR, dar și în sălița aceea mică de la Rafinăria 1.
* * *
(n.a.) O precizare este necesară pentru cei care nu cunosc „metodologia” obținerii pașaportului în perioada 1947-1989. Pașaportul era păstrat la organele de Miliție (Poliția acelor ani) și se elibera titularului numai după aprobarea cererii. La întoarcerea din călătorie, documentul trebuie predat la Miliție. Aprobarea pentru plecare venea destul de greu, după verificări atente și „adânci” asupra solicitantului și ale familiei și legăturilor acestuia, iar uneori aprobarea nu venea deloc. Fără explicații. Obținerea pașaportului era și mai dificilă dacă solicitantul dorea să meargă în state din afara blocului comunist. Rămânerea în străinătate era considerată aidoma trădării de țară, iar familia rămasă în țară era supusă repercusiunilor aproape fără excepție.
