George Marin
Am urmărit cu mare atenție meciurile României de la acest campionat european. Sincer, nu am avut nicio măreață așteptare în ciuda celor trâmbițate din multe guri invocând anterioarele performanțe. Cum într-o competiție nu participă o singură echipă și cum generațiile nu seamănă una cu alta, se înțelege că așteptările mele nu tindeau către performanța de obținut, ci ele se duc în viitor, peste patru sau cinci ani, atunci când vom ști clar cine va fi confirmat ca fotbalist și cine nu. Din toate câte s-au văzut în cele trei meciuri ale naționalei noastre mici, cu greu putem întrezări ceva care să dea speranțe pentru viitor. Și am să explic de ce.
Impresia generală a fost că abordarea jocurilor a fost făcută cu teamă. Cu teama rezultatului. Să fi fost, oare, o apăsare din partea federalilor? Este posibil, dacă stăm să analizăm declarațiile emanate de Mihai Stoichiță, singurul din Federație prezent „la înaintare” și singurul abil în a folosi cuvintele în administrarea diverselor situații versatile. Declarațiile acestuia, ante-bellum, citite printre rânduri, obligă. Așteptarea unui rezultat care să semene cu ceea ce s-a realizat la precedentele două ediții a cântărit mult asupra celor din zona băncii tehnice. Înțelegem că fotbalul românesc nu se va putea compara niciodată cu fotbalul spaniol, diferența dintre concepțiile de organizare a acestui sport în cele două țări fiind în continuă expansiune în defavoarea noastră. Nici cu fotbalul croat nu se poate compara fotbalul românesc. Am avut ocazia să o constat la fața locului, chiar dacă fugitiv, cu ocazia întâlnirilor pe care Dinamo Zagreb le-a avut cu echipele românești, una dintre acestea fiind Petrolul. Nu cunosc ce se întâmplă în Ucraina, țara vecină fiind într-o situație specială din cauza războiului. Dar Ucraina a prezentat o echipă adevărată.
Tactica adoptată de banca tehnică a României a fost una temătoare. Indiferent ce s-ar spune despre puterea spaniolilor sau a ucrainenilor, ai noștri nu au făcut altceva decât să se apere cu toate forțele. Emil Săndoi, strategul echipei României, a făcut declarații după fiecare meci căutând scuze, invocând ghinionul. Este mai greu de acceptat că ai ghinion când stai cu fundul în poartă 180 de minute. Accept – cu greu, totuși – că poți spune că ai avut ghinion când ataci 90 de minute și primești gol chiar în ultima secundă. Ceva mai deschis a evoluat România în ultima partidă, contra Croației, atunci când ambele echipe se știau eliminate. Chiar și în această partidă, Săndoi a prezentat o echipă fără avânt. Pe teren, oare, erau moșnegi de 60 de ani? Erau tineri cărora li s-a înfrânat tot avântul. Cum să crească fotbaliști adevărați? Doar cu cele ce ne învăța, pe vremuri, manualul de istorie, că noi, românii, ne-am apărat râul și ramul? Și ăsta este un vierme care roade încă în creiere! Mă întreb dacă și cât o fi cântărit ideea aceasta în pregătirea turneului știind că avem de înfruntat Spania, Ucraina și Croația, țări care au jucat finale mondiale sau au câștigat titluri supreme. Poate ați uitat de Ucraina, învingătoare la CM U 20, ajunsă acolo mulțumită și tricoului pe care Moruțan l-a scos de pe el la Ploiești, după ce a marcat, eliminarea sa răsturnând meciul!
Au fost rezultate bune la precedentele două ediții ale CE U21. La acele competiții am avut antrenori tineri, fără o experiență deosebită. Isăilă în rol de inițiator al echipei, sprijinit de lotul ridicat de Boingiu de la U 19, apoi Rădoi și Mutu au fost cei care au condus echipele noastre U 21. Ei au dat frâu tinereții și i-au lăsat pe jucători să își arate pe teren puterile și exuberanța vârstei. Săndoi este, desigur, un antrenor mai experimentat. Însă cariera sa de antrenor pare a fi marcată de o anumită rutină căpătată în pregătirea echipelor mai mici (Târgoviște, Argeș, Concordia, Târgu-Jiu) aflate mai niciodată în prim-planul competiției interne și care trăiesc cu mari temeri existențiale. Cupa României din 2000, Săndoi fiind finalist cu Universitatea Craiova, este departe. Altfel, Săndoi a mai câștigat doar Liga a doua cu Târgu-Jiu, în 2005. Și aceea este de mult. Dar, nu trebuie să uităm cei șapte (!) ani în aceeași funcție, de antrenor al „tineretului”. Ceva notabil în această perioadă? Nimic! A, poate faptul că federalii din acea vreme – alții decât cei de acum – mergeau pe continuitate. Da, continuitatea la nivel de juniori și tineret pare benefică. Important este ca acela chemat în acest sector juvenil să aibă aplicație pentru munca desfășurată cu tinerii și o viziune a posibilităților de dezvoltare a jucătorilor.
În nici unul dintre meciurile disputate, echipa României nu a arătat ca o echipă. În toate cele trei meciuri s-au putut sesiza intenții de rezolvări personale. Or, aici trebuie să se vadă mâna și autoritatea antrenorului. Desigur, a fost și o situație aparte, generată de chemarea intempestivă a lui Țicu la echipa mare, în Elveția. Era cert că Țicu nu putea fi titular în Elveția. În același timp, la fel de cert a devenit și faptul că Țicu nu va fi titular în primul meci al echipei U 21. Brambureala drumului România – Elveția și retur nu avea cum să nu lase urme în echipa de tineret. În al doilea meci, contra Ucrainei, Țicu a jucat slab. Poate din cauza oboselii pricinuite de drum și de lipsa de vacanță. Însă, nu a fost numai oboseala de vină pentru jocul slab prestat de căpitanul Petrolului, ci s-a putut vedea lipsa de coordonare cu coechipierii tocmai din cauza lipsei sale în momentele de pregătire a jocurilor.
În concluzie, turneul încă în desfășurare cu doar una din echipele țărilor gazdă, Georgia, nu a arătat niciun semn bun pentru echipa României. Nici măcar ca implicare în joc. Ni se tot spune la declarații că băieții au vrut, că s-au străduit, că una și alta. Or fi vrut băieții, nimic de zis. Dar cum se face că „vrutul” nostru este cu mult înapoia „vrutului” celorlalți? Și nu neapărat că rezultatele noastre sunt în urma rezultatelor altora, dar numărul de jucători de valoare aduși pe piață de noi este mult mai mic decât numărul jucătorilor pe care ceilalți îl ridică. Nu se poate discuta pe deplin subiectul atâta vreme cât nu știm dacă epoca impresarilor a apus definitiv sau dăinuie în subteran. Clar este că, deocamdată, „tineretul” nu a adus beneficii sesizabile primei echipe naționale, doar Screciu și portarul Târnovanu dând semne de ridicare în șa, spre deosebire de echipa condusă de Pițurcă, în 1988, echipă din care puțini nu au performat la nivel internațional. Așadar, pe cai, federalii mei! Mai degrabă, ca în cunoscutul banc, ar fi bine ca federalii de azi să ne spună „pe curând” dacă nu au un plan și un program clare pentru punerea la punct a fotbalului românesc. Documentul intitulat „Strategia de sustenabilitate 2022-2030” este genul de document cerut de fostul Minister al Tineretului și Sportului tuturor Federațiilor sportive din România și nicidecum izvorât din grija „burlenilor” pentru fotbalul românesc.
