Luiza Rădulescu Pintilie
Am primit, cu ceva timp în urmă, adus la redacție de un profesor pe care îl stimez, un volum de poezie. Apărut la Editura AMPress, prefațat de Giorgiana Radu-Avramescu și cu o interesantă copertă realizată de Ion Daniel Munteanu, acesta poartă un nume – Ninaione, Cartea întâi – și o semnătură – Grigore Munteanu – alese de la granița acronimului cu șarada și pseudonimul. Un fel de joc, completat apoi, în cele puțin peste o sută treizeci de pagini, cu metafore, cât să-l determine pe cititor să le descifreze.
O alternanță de gânduri, sentimente, trăiri, fiindcă versurile sunt scrise de doi autori care, fără a-și devoala identitatea, înscriu totuși, câte o monogramă identitară deasupra fiecărei poezii: NCS și IIM. O armonie care vine însă chiar și din aceste… ascunzișuri și încifrări, fiindcă titlul cărții, dar și cuvintele poeziilor aparțin până la urmă unui dicționar cu totul și cu totul aparte: dicționarul inimii. Needitat, dar editabil cu fiecare ecou care îl leagă, cu fire nevăzute, pe cel care scrie de cel care citește, făcându-i să se întâlnească într-un punct și să se descopere într-un loc comun guvernat de dialogul sufletesc.
Locul acela de unde totul se vede și se simte cu mult mai clar și, împodobit, pentru unii dintre noi, cum sunt și cei doi autori ai cărții, oameni de școală amândoi – dăruiți oameni de școală, adaug – cu metafore.„Sunt printre cei ce-ar face totul pentru poezie”, spune unul dintre autorii cărții – NCS, iar celălalt – IIM – mărturisește: „Da! Poezia are lumină proprie, Ca soarele, Soră geamănă cu lumina dintâi“. Iar sub acest crez, poeziile se însoțesc așezându-se în confesiuni, în certitudini, în căutări și întrebări, în amintiri și speranțe: În vis am învățat să scriu, Muzei, Scrisoare către nepoții României, Dilema unei nonagenare, Cel fără de mormânt, Freamăt în sat, Legendă, Clopotele bocesc, Nimic nu e al meu, Poate nu mor, Vis de fericire, Germinație, Dragoste târzie, Toamna din satul meu, De-ar fi, Relativitate, Drumuri spre inimi… Da, drumuri spre inimi, fiindcă până și atunci când sunt scrise sub aura unei dedicații, versurile „Cărții întâi” – recunosc că îmi place mai ales partea aceasta a numelui volumului cu titlu încifrat – pot deveni ale oricui se regăsește în ele. Singura condiție este să le citească în aceeași cheie: a cuvintelor, a gândurilor, a sentimentelor, a trăirilor înscrise într-un dicționar cu totul și cu totul aparte: dicționarul inimii!
