Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! E duminică. Zi care mi se arată din nou și din nou. Care nu mă lasă să-i uit semnificația. E ziua în care iubirea noastră s-a născut, iar apoi, după ce a crescut, după ce florile ei de tei și-au consumat parfumul, timpul a decis s-o oprească din drum. Tu te-ai vindecat de boala ei. Te citesc, așa cum fac în fiecare dimineață. Iată ce scriai în martie 2021: „Iubesc viața, cât o fi să fie/Alfabetul zilei, chiar cu nori/Și iubesc femeia-n poezie/Fabricanta mea de îngeri și splendori. Boala asta mi-e demult în fire/Nu vreau să îl mânii pe-al meu zeu/Dar când o să mă vindec de iubire/Dus voi fi, lângă ceilalți și eu”.
Eu nu m-am vindecat, dragul meu! Suferințele ei mă cercetează în continuare.
Suferințele iubirii ce-a fost, răsadul iubirii ce crește odată cu zorii mă bucură și mă tulbură cu fiecare răsărit și apus. Iubesc soarele ce timid îmi deschide fereastra acestei zile, în bătaia clopotelor bisericilor din Bucovina. Sunt dezorientată. Nu știu unde să așez ce simt. Încerc să fac ordine în sentimentele-mi confuze. Mă refugiez în muzică. Pe notele ei suave, totul capătă sens. Ceasurile care și-au oprit bătaia își reiau ticăitul. Ascult Daniel Castro – I’ll Play The Blues For You. Nu rimează cu zona în care mă aflu, dar e pe potriva sufletului meu. Ca și altădată, ți-l dedic. Așa cum tu mi-ai dedicat următoarele versuri de curând: „Buni zori, iubito, te-nvelesc lăcrimând/Nu mai pot să rostesc, te iubesc ca și când/Numai dragostea noastră ar fi pe pământ/Mai presus de măriri, de căderi, de cuvânt/ Buni zori, iubito, nu mai pot să rostesc/ Doar cu dragostea mea pot să te învelesc”.
Buni zori, dragul meu, îți spun și eu. De la poalele pădurilor de conifere din Gura Humorului, te salut. Iată, am ajuns unde demult plănuisem să mergem împreună.
Vizitând o parte dintre locurile povestite de tine, am avut sentimentul că le cunosc. Și le-am cunoscut prin cuvintele tale. Acum, ochii mei le-au cercetat în amănunt. E o zonă frumoasă care nu și-a uitat trecutul, istoria, și care continuă să trăiască, să se dezvolte. Căci viitorul, pe umerii trecutului își naște nemurirea. Voroneț, Moldovița, Sucevița, mănăstirea Putna, toate își rostesc existența. Zidurile lor povestesc despre ce-a fost și arată ce astăzi este. Supranumită „Capela Sixtină a Estului”, mănăstirea Voroneț rămâne una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, chiar dacă albastru-i intens care-i picta pereții exteriori s-a pierdut în timp. La rându-i, mănăstirea Putna, supranumită de Mihai Eminescu, „Ierusalimul Neamului Românesc”, al cărui bust întâmpină la intrarea zidurilor cetății, este impresionantă nu doar prin etapele istorice „negre” parcurse, prin faptul că la umbra zidurilor ei își dorm somnul de veci oameni care au cunsocut sacrificiul pentru țară și semeni, ci și prin arhitectură. Aici, timpul nu se măsoară în minute și secunde. Timpul se măsoară în veacuri pe care le parcurgi cu ochii, dar și tăcând, ascultând plânsul mut al pietrei, al ierbii și al cerului care se ostenește peste vârful pădurilor.
Tradițiile, vechile meșteșuguri nu s-au pierdut, ca în alte zone. În comuna Marginea, din Suceava, lutul încă își cunoaște transformarea în ceramică neagră. Meșterii olari nu se plâng de uitare. Sunt căutați în continuare. Comenzile de mii de vase și obiecte vin nu doar din țară, ci și din străinătate. Mâinile lor dibace predau arta de prelucrare a lutului și urmașilor, dornici să învețe, să continue ceea ce bunii și străbunii lor au început. Așa îmi explic și frumusețea caselor lor, atent îngrijite. Bogăția noilor construcții nu vine doar de la „căpșunarii” plecați în Spania, ci și din munca localnicilor. Cacica, localitate în care se află o mare comunitate de polonezi, este de asemenea bine orânduită. Cineva își explică imaginea de ansamblu plăcută vederii prin existența acestor oameni care ar fi mai buni gospodari decât băștinașii.
Mă feresc să trag concluzii, dragul meu! Mai am multe de văzut în această zonă mult lăudată a patriei. Mi-aș permite doar să spun că țara noastră, frumoasă ca o biserică, are un singur beteșug. Oamenii. Unii oameni, care nu știu a o prețui și îngriji. În rest, nu-i lipsește nimic pentru a o așeza în panteonul țărilor splendid înzestrate de Providență.
Acum te las. Îmi continui periplul, în soarele zilei de duminică, purtând cu mine lumina și întunericul ei. Și continuând să iubesc. Ce-am trăit, ce trăiesc, chiar dacă lacrima se așează uneori peste ce-a fost, ce este, și ce va fi să mai fie. Căci, așa cum tu scriai „Dragostea nu vine ca la plajă/Ea apare cu bagaje nedeclarate/Geamantane doldora de neliniști/Trenuri cu descărcări viitoare de râs în plâns/Nu în gări, ci în stații pe care nu le bănuiai/Pe liniștea aurie a câmpiei”.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
