Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, zi însorită se arată la finalul acestui april. Și, privind zâmbetul generos al soarelui, nu pot să nu mă întreb câtă distanţă încape între noi? Cum se măsoară ea? Cu pasul amintirii, cu lacrima gândului? Cum cuantific eu distanţa de la pământ la cer, distanţa dintre viaţă și eternitate? Cum mă împac cu neelucidarea ei? Sunt prea multe întrebări, știu, și-ţi promisesem că renunţ la ele, dar nu reușesc să le ocolesc nici măcar azi, când lumina pare că a învins întunericul. Iubindu-le pe amândouă deopotrivă, ziua și noaptea, zorii și bezna, seninul și încruntarea norilor, pot să încalc promisiuni subiective, nu crezi? Caut scuze plauzibile, motivaţii palpabile, ceea ce nu mă poartă în graniţa păcatului, a minciunii, a lipsei cuvântului de onoare. Fiind vorba despre tine, pot primi dezlegare pentru orice încălcare. Există îngăduinţă în toate.
De la fereastră, orașul îmi pare pustiu. Minivacanţa de 1 Mai i-a împins pe mulţi spre grătarele cu mici, pe alţii către obiective culturale, cum este și Muzeul Pietrei, iar pe unii spre odihna mult dorită în tumultuosul cotidian în care-și duc traiul. Căci zilele au devenit haotice. Alergăm fiecare după binele închipuit, ceea ce ne ostenește nu doar trupul, ci și sufletul. Ne ajunge în pragul epuizării. Doar tu păreai că nu obosești niciodată. Munca scrisului, truda la muzeu, ambele îţi erau odihnă, împlinire. Nu te-am auzit niciodată căinându-te de efortul depus. Și când slăbiciunea mă cercetează, mă întorc la inepuizabilele tale resurse. Gândindu-mă la tine, mă hrănesc cu puterea de a continua. Viaţa continuă, ca și întâmplarea morţii care nu cunoaște pauza. Toate își urmează cursul. Nimic nu se oprește, fie măriri ori căderi. Iar eu fac parte din ele. Din aceste volute ale firii.
După darul existenţei primit de la părinţii mei, tu ai fost cel care m-ai adus în timpul prezent, din care nu pot și nu vreau să mă retrag. Continui să mă menţin în lumea în care m-ai purtat.
Zilele trecute am participat la evenimentul catalogat drept „Oscarul României” – Gala Premiilor Gopo 2023. M-am bucurat, trăind totodată, parţial, și dezamăgirea. Dezamăgire, nu personală, ci pentru oamenii care ar merita mai mult, nu doar un premiu care se va regăsi în biografia lor, iar apoi se va așterne uitarea. Glamour, simplitate, decenţă, dăruire, infatuare. Acest contrast, acest mix de stări și atitudini am perceput eu ca fiind acest eveniment. Câţiva actori ajunși la senectute m-au impresionat. Emoţia lor la recunoașterea publicului a meritelor profesionale, după decenii de activitate, m-a copleșit, privind la unii dintre tinerii premiaţi, care cu prea multă nonșalanţă au primit titlurile onorante. Nu le contest talentul, dar atitudinea de pe scenă a unora dintre ei, neglijenţa vestimentară și lipsa oricărui alt cuvânt în afara prea obișnuitului „mulţumesc” mă determină să gândesc astfel. Știind că vei primi un astfel de premiu, îţi pregătești un cât de scurt discurs. Încerci să transmiţi ceva, orice, nu să te arăţi nemulţumit(ă) de faptul că a trebuit să faci efortul de a-ţi pune papuci în picioare, pentru a-ţi ridica premiul. E doar exemplul unei tinere care părea venită din somn. În acea zi am fost în preajma unei actriţe care a primit premiul pentru întreaga activitate și știu ce a trăit în fiecare minut, întreaga zi și până spre miezul nopţii, când a fost invitată pe scenă. De aceea, ceea ce ţi-am arătat mai sus mi-a fost lesne de observat și m-a intrigat atât de tare.
De asemenea, modesta vestimentaţie a actorilor ajunși la vârsta pensionării m-a durut. Pentru că nu ţine doar de simplitate, ci mai mult de neputinţă financiară. Mulţi dintre ei trăiesc din pensii nepermis de mici. Din munca și dăruirea lor pe scenă, zeci de ani, n-au făcut averi. Bogăţia lor a fost, și continuă să fie, dragostea publicului. Care nu ţine de foame însă, și nici nu adaugă haine în garderobă. Aș putea să-ţi relatez mai multe în sensul acesta, dar ar însemna să devoalez numele unor oameni, și mă feresc să fac acest lucru.
Continui așadar să-ţi aduc vești tot din lumea artei. Zilele acestea am poposit în casa Doinei Levintza și a soţului său, Dan Coma, creator de genţi și pantofi. Am zis casă, dar e puţin spus. Fiecare încăpere e un muzeu în sine, inclusiv bucătăria. Domnul Coma, gazdă primitoare, cu o căldură aparte în glas și comportament, m-a purtat în universul creat de el, care bucură peste măsură ochii publicului feminin. Colecţiile de genţi și pantofi confecţionate de el sunt cu totul speciale. Culoare, formă, material, detalii. A fost de multe ori furnizor al Casei familiei regale, prin creaţiile sale. De altfel, e admirator al regalităţii de când se știe, iar o preţuire deosebită îi poartă Majestăţii sale Regele Mihai I, ca și tine.
Gata, dragul meu, nu mă mai întind cu vorba. Te las în lumina acestei zile de primăvară, cu gândul neîncheiat la distanţa dintre noi, dintre cer și pământ. Te port cu mine oriunde, oricând. E tot ce trebuie să reţii din tot ce-ţi scriu. Celelalte sunt detalii care pe mine mă bucură sau mă întristează, mă ajută să înţeleg, să mă conving cum se desfășoară viaţa, cu bucuriile și nedreptăţile ei, fie vorba de oameni simpli ori artiști. Nimic nu e ușor, nimic nu e la îndemână. O luptă continuă!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
