Luiza Rădulescu Pintilie
Încă lumină și, totuși, amurgul așeza deja în balanța zilei ajunsă spre sfârșit și în fața ochilor mei fine umbre ale înserării. Iar sub ultimele raze roșiatice ale soarelui aproape dispărut după cortina apusului, lucrurile începuseră să-și piardă, ușor-ușor, claritatea contururilor. Doar turla Mănăstirii Zamfira a continuat să rămână neschimbată încă o vreme, desenată clar pe cerul care deasupra sa era de-un tainic azuriu! Fără să mă fi gândit vreo clipă înainte, am simțit parcă un fel de chemare de a trece, în acea zi din mijlocul săptămânii, pragul lăcașului înconjurat de casele de la la marginea satului Zamfira.
Am găsit poarta de lemn larg deschisă și pe aleea bordată, de-o parte și de alta, cu panseluțe pașii mei au numărat, pentru câteva zeci de secunde, pietrele, gândurile… Apoi, liniștea locului m-a cuprins cu totul. Nu am mai auzit nici susurul apei de băut, nici șuieratul ascuțit al vânticelului stârnit dintr-o dată printre brazii înalți, de parcă ar fi vrut să învârtă roata fântânii… Am admirat, rând pe rând, pridvoarele înflorite ale chiliilor, am urmărit cu privirea siluetele câtorva măicuțe îndreptându-se încolo și încoace de parcă ar fi plutit. Trecută de ușa întredeschisă a mănăstirii, m-am trezit deodată învăluită de caldele cântări ale slujbei de vecernie, de pâlpâirile străluminânde ale lumânărilor aprinse și de îmbătătoare miresme de crini albi. Sființii pictați de marele Nicolae Grigorescu și-au recăpătat frumusețea după încheierea proiectului de consolidare, restaurare, conservare și punere în valoare a arhitecturii și picturii murale realizat cu fonduri europene. Iar în lăcașul acesta aflat „în lume”, au ei înșiși ceva omenesc, așa cum ceva serafic mi s-a părut a se fi așezat, în preajma lor, și pe chipul măicuței apărute de niciunde spre a îngenunchea în fața icoanei Maicii Domnului, străjuită de crini albi. Florile care simbolizează puritatea și neîntinarea, simbol al Fecioarei Maria, precum și al altor sfinţi, cum ar fi Arhanghelul Gavril şi al Sfântului Antonie. Florile amintind, prin fiecare fir împodobit cu cupe mari, regale, de cuvintele Evangheliei: „Luați seama la crinii câmpului”.
Nu am îndrăznit să mă așez pe niciunul dintre scaunele înalte, ca niște tronuri, ce înconjoară pereții laterali. Am rămas aproape de ușă, am privit și am ascultat, am ascultat și am privit. Vecernie cu miresme de crini albi. Slujba de slavă adusă lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut și de rugă pentru pacea nopții ce va veni. Și aducându-ne cumva aminte că ar trebui să mulțumim, la rându-ne, fiindcă ne-a fost îngăduită să o trăim, așa cum ar trebui să mulțumim pentru bucata de pâine și cana de apă cu care ne-am astâmpărat foamea și setea, pentru haina cu care ne-am înveșmântat trupul , cugetând, în adevăr și smerenie, la ceea ce am gândit și am făptuit peste zi.
“Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel de dai viață, pentru aceasta lumea Te slăvește” se cântă, la vecernie, în sfinte lăcașuri. Și, poate, lumină lunină va fi fost tot ceea ce m-a înconjurat în minutele în care am zăbovit în lăcașul căruia nu impunătoare ziduri îi dau măreție, ci tot ceea ce cuprinde, atât de luminos și de pătrunzător, între ele, încât te ține locului, fericindu-te cu o liniște și cu o bucurie lăuntrice pe care simți că le duci cu tine o vreme după reîntoarcerea în timpul și în lumea din care ai venit. Lumea la întoarcerea către care m-a însoțit glasul de toacă înălțat spre cer și răsfirat peste tot și toate sub blânda mânuire a maicii Ecaterina. Și povestea de viață spusă în câteva cuvinte calde: după moartea, acum vreo opt ani, a celui cu care s-a însoțit în viața lumească, s-a retras aici, la mănăstire, lângă cele două fiice ale sale, Minodora și Teodora, urmându-le în credință, în iubire și în bucurie duhovnicească.
Cele care scot la lumină bunătatea şi frumosul de care avem atâta nevoie în viață. Apoi, cu imaginea chipului său senin și cu fiecare nou pas m-am depărtat de cântările vecerniciei. Iar în locul lor, nu știu sigur dacă dinspre cerul pe care l-am privit la acele ceasuri ale înserării ori chiar dinspre inima mea am auzit “Imnul iubirii“: “De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.Și de -aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de -aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de-aș împărți toată avuția mea și de-aș da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poarta cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr.Toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. (…) Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)…
