George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Cavaler neiertător
După toată tevatura cu admiterea la IEFS, m-am întors la școala tehnică. Vorbesc despre „postliceala” pe care o începusem la sfatul doctorului Schileru. Beneficiul a fost tot al meu, pentru că la această școală m-am îndrăgostit de colega care mi-a devenit soție. Eram prieteni și ne mai plimbam prin parc, prin Zăvoi, acolo unde locuiam eu în acel club sportiv. De câte ori am fost împreună în parc, soția mea – am să o numesc așa de acum înainte, dar se înțelege că atunci eram la stadiul de prietenie – nu a vrut să intre la mine în cameră. Erau alte precepte morale în acea vreme, mai sănătoase.
Într-o zi am vrut să ascultăm muzică. Poate să fi fost duminică. Eu aveam un casetofon micuț, cu baterii, pe care l-am cumpărat cu ocazia unei competiții la care am fost cu lotul național de box. Cumpărasem casetofonul din Cehoslovacia. Era o singură țară atunci, nu era împărțită între cehi și slovaci. Casetofonul era ceva ce nu exista în România. Rar, rar de tot găseai așa ceva la cineva. Eu am mers să aduc casetofonul, iar soția mea a rămas afară să aștepte doar câteva minute. În timpul acesta, unul de vreo 35 de ani s-a luat de ea. „Ce te uiți la puțoiul ăsta? Uite am eu bani, am cutare, am cutare…”. Și ce a tot îndrugat el acolo. Soția mea nu a zis nimic, nu i-a răspuns. Dar, când m-am întors eu cu casetofonul, mi-a spus mie tot. „Uite ce mi-a zis ăsta!”. M-am aprins rău de tot. Odată m-am repezit la el! Baaang! Când i-am dat un pumn în cap, parcă l-am tăiat cu cuțitul de-a lungul frunții. I s-a spart pielea. Am dat răsucind pumnul, ca pe ringul de box. Când a pus mâna la frunte și a văzut sânge, a început să zbiere: „Aaaaauuu, mă omoară ăstaaaa!”. Bang! I-am dat și un șut în cur. A dispărut de acolo urgent. Am plecat și noi de acolo de teamă să nu apară vreun milițian alertat de răcnetele „amorezatului” bătut.
Nu a apărut nimeni care să scormonească întâmplarea. Dar, cu acest prilej, soția mea a văzut că sunt tare al dracului în momente de acest fel. Se mai întâmpla să se lege careva de ea văzând statura mea deloc impunătoare. Ori de câte ori aveam parte de așa ceva, soția mea încerca să mă tempereze, să evităm întâmplări cu lovituri. „Măi, Emile, hai, lasă-l în pace!” – și mă trăgea de mână să plecăm de acolo, să „eliberăm ringul”.
