George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Admis, dar respins
Cu diploma de bacalaureat în buzunar am decis să dau examen de admitere la facultate. La IEFS, așa se chema atunci actuala Academie de sport. Am învățat ca lumea, bine de tot. Când era de școală nu mă încurcam cu altceva. Doctorul Schileru mi-a venit iarăși în ajutor. A rugat un medic, un coleg de-al lui, să mă mediteze la anatomie. Cu așa un ajutor, învățai anatomia de drag.
M-am dus la București cu multă încredere. Eram foarte, foarte, foarte bine pregătit. Eram gata pentru toate probele. Ca probă sportivă mi-am ales, firește, boxul. Nu se punea problema să nu trec din moment ce ajunsesem la loturile naționale. La anatomie nu aveam probleme. Chiar o visam. A mai fost o a treia probă, nu îmi aduc aminte exact care. Cred că era ceva cu politicul, cum se introdusese în toată țara, în toate activitățile. În fine, nu are importanță. Îmi amintesc că la examenul de anatomie a fost un subiect despre inimă. Aici eu nu am fost foarte atent. În loc să povestesc totul despre inimă, m-am mulțumit să spun mai puțin. Am scris cele generale, o descriere, funcțiile inimii, mă rog, am scris pe scurt deși știam mult mai mult. Știam aproape totul. Buuun! Acum, rezultatele. Eram primul sub linie, primul care nu a reușit. Cu toate că eram membru de partid (n.a. Partidul Muncitoresc Român), nu fusesem admis. Pe mine mă făcuseră membru de partid la cooperativa unde lucram, la Râmnicu Vâlcea. În anii aceia membrii de partid aveau prioritate în multe, inclusiv la admiterea în facultăți, în timp ce alții, nemembri, erau dați afară din facultăți pe alte criterii. În fine, acestea au fost vremurile, se dădea înainte cu „lupta de clasă”, cu „dușmanul poporului”. În fine. Cu mine, la examen, mersese și profesorul meu de sport, care a dat examen la cursurile fără frecvență. El îmi spusese să dau la ambele forme, și „la fără frecvență”, și „la zi”, pentru că examenele erau programate în date diferite. Dar eu, încăpățânat, nu am vrut, bazat că știu materie.
Dacă n-ai reușit, n-ai reușit și gata! – mi-am zis. M-am întors la Râmnicu Vâlcea, m-am dus la serviciu în continuare. Tot doctorul Schileru mi-a zis: „Puță, te duci la școala asta tehnică de trei ani și apoi vedem noi ce facem. Doar nu vrei să stai sudor toată viața!”. M-am dus la școala asta tehnică. Între timp primesc de la IEFS scrisoare să mă prezint urgent la facultate. Am mers din nou la București. Acolo, au început să-mi spună „Uitați, v-am chemat pentru că am încercat să vă înscriem. S-a făcut o greșeală, ultimul care a fost admis a avut medie mai mică decât dumneavoastră. Dar, între timp a mai intervenit ceva și nu mai putem să vă trecem la admiși”. Cu alte cuvinte, m-au chemat ca să mă trimită înapoi. Ulterior, am aflat ce se întâmplase. Cel admis înaintea mea făcea parte dintr-o „naționalitate conlocuitoare”, cum le numea propaganda oficială. Reprezentantul din partid al acelor „conlocuitori” intervenise să fie admis și unul de-al lor.
