Giorgiana Radu-Avramescu
Iată, dragul meu, chinul gândurilor mele te caută iară. Te-am ocrotit destul – așa cred! – încât acum, când plecat ești, îmi permit libertatea de a lăsa spasmele sufletești să alerge către tine. Mă uit în jur și mă întreb dacă merită, dacă a meritat osteneala ta de-o viață. Dacă pătimirea din ultimii doi ani era necesară? Pietrele toate mă înghit în zidul lor, jarul dușumelei mă arde, ploaia de azi îmi spală păcatele îndoielii. Totul îmi pare nedrept.
Totul mi se arată fără de folos. Merită, mă întreb? Merită, te întreb? Și când umbra ăstui gând mă încearcă, răspunsul vine negreșit. De pildă, din uimirea unei doamne inspector școlar, din cuvintele de laudă ale domnului profesor Silviu Angelescu, din bucuria copiilor care zburdă prin curțile muzeului, din vorbele de prețuire ale oamenilor care ne trec pragul, pentru cel ce ai fost și pentru ceea ce ai lăsat în urmă. Da, ei îmi alungă tristețea care de multe ori mă încearcă privind în jur, gândindu-mă la tot ce a fost, la tot ce urmează să fie. Așa îmi dau curaj, când toate mă copleșesc, când lipsită de forță mă simt. Merită, și nimic nu a fost, nu e în zadar. Și apoi privesc cerul și știu că acolo e Dumnezeul meu, e Dumnezeul tuturor care palma nu-și ia de pe locuri și oameni, de pe aceia care au o misiune de împlinit. Iar tu mi-ai dat o grea și onorabilă misiune. Pe care o conștientizez în fiecare zi, la fiecare pas și chiar noaptea în somn mă cercetează. Căci locul acesta face parte și din mine, sau eu sunt parte din el. L-am văzut născându-se, l-am văzut crescând și înflorind în multe primăveri. Cu lacrimi de bucurie și de tristețe l-am udat împreună cu tine, iar acum alături de fiica noastră. Mi-e drag și mă doare. Mă depărtez de el uneori, pentru scurtă vreme, pentru a-l putea privi de la distanță, cu obiectivitate, dar îmi dau seama că nu ajută. E înrădăcinat în sufletul meu și de el nu mă pot desprinde, oriunde aș fi. E locul în care m-am născut a doua oară. Unde am crescut sub atenta ta privire. Unde am învățat despre iubire, despre dăruire, despre oameni și sacrificiu. E locul care-mi știe pasul melancolic, pasul indignării, pasul obosit sub povara multor încercări.
Resursele tristeții mele sunt inepuizabile. De ea nu mă voi izbăvi niciodată, spre supărarea unor oameni care țin la mine și care se străduiesc să-mi readucă bucuria. Bucurie care răsare adeseori, dar se ofilește repede. De meserie sunt îndrăgostit, spuneai tu. De meserie, eu sunt tristă. Așa cred. Poate că această stare e cea care mi se potrivește cel mai bine. Deși, mărturisesc, e copleșitoare și parcă nu mi-aș dori-o definitivă. Iar zilele trecute s-a ținut oarecum la distanță. A fost ziua mea de naștere. Îți amintești ultima mea aniversare petrecută cu tine? Eu aș vrea să-i uit durerea, dar nu pot. Tragismul ei mă cheamă. Noi doi. Tu, străduindu-te să-mi cânți și adânca tăcere a cuvintelor neconvinse să se lase rostite. Ziua de naștere nu e doar sărbătoare. Ziua în care ne naștem e deopotrivă ziua în care începem să și murim. În urmă cu doi ani, de ziua mea, am simțit doar moartea. Moartea fizică, decesul oricărei nădejdi, imposibila împotrivire în cursul implacabil al destinului. Mi-e greu să descriu ce-am simțit, ce-ai simțit. Amândoi am suportat în egală măsură greutatea acelei zile.
De astă dată, am zâmbit. Datorită familiei, datorită unor oameni care au venit în viața mea, după plecarea ta. Ei s-au îngrijit de sufletul meu. Ei mi-au desenat zâmbetul pe chip și fac tot ce pot ca el să nu se șteargă.
Mă întorc la muzeu, dragul meu! Nu voi mai putea respecta multă vreme dorința ta ca accesul să fie liber de plată. Animalele trebuie hrănite, curățenia, întreținerea sunt de asemenea costisitoare. Reparații mereu sunt de făcut și câte altele. În curând voi demara procedurile pentru obținerea avizului de percepere a taxei pe bilet. Sigur că nu va rezolva cu totul lucrurile, dar e un aspect care nu mai trebuie neglijat. În rest, Muzeul Pietrei e viu, apreciat și timpul lui e încă la început. Cândva va avea vizitatorii pe care-i merită, așa cum tu ai prevăzut. Mai e un pas, sau poate doi, sau cine știe câți, dar ziua lui de glorie nu e la veacuri distanță.
În încheiere, împart frumusețea acestor trandafiri cu tine. Din petalele lor, refugiu al dragostei să construim. Zidul petalelor de trandafiri nicicând nu se dărâmă. Au împrumutat rezistența pietrei și încă ceva. Mirosul tău. De care mi-e dor. De care nu mă despart niciodată. Niciodată!
