George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
În câmpul muncii
Am terminat liceul la Râmnicu Vâlcea, dar a trebuit să trec la cursurile serale. Nu neapărat pentru că timpul îmi era ocupat cu antrenamentele de la box sau că nu învățam. Se mai ivise o problemă creată chiar de mine. Acasă, la liceul din Craiova, mă întrețineau mămica și tăticul. M-ar fi întreținut și la Râmnicu Vâlcea și oriunde altundeva. Dar eu, orgolios, nu am vrut să mai iau bani de acasă. Sub nicio formă! Am vrut să stau pe picioarele mele, să arăt că sunt capabil să mă descurc. Dar ce să fac? Liceul teoretic nu îmi dădea nicio calificare. Și, oricum, nu era încă terminat. Tot doctorul Schileru m-a ajutat să rezolv și această problemă. „Uite, te ajut să faci o școală profesională, din asta de scurtă durată, și îți alegi ce meserie vrei tu” – a fost propunerea de ajutor a doctorului. Erau tot felul de meserii care cereau lucrători: strungari, sudori, electricieni, lăcătuși, erau tot felul de posibilități de a învăța o meserie. Tot atunci apăruse acel sistem al cooperativelor. Erau cooperative meșteșugărești, adică de croitorie, frizerie, reparații de încălțăminte, de tot felul de servicii, cum le numim astăzi. Mai erau cooperative de consum, cele care se ocupau cu comerțul. Toate astea în afară de cele agricole, CAP-urile cum le spunea lumea pe scurt, inspirate de colhozurile celor care veniseră „în ajutor” în ʼ44 și abia își aduseseră aminte să plece tocmai când eram eu elev la liceul craiovean. Era nevoie atunci de oameni calificați, pregătiți în diferite meserii. Gheorghiu-Dej și Partidul Muncitoresc – așa se numea atunci, Comunist a devenit mai târziu, sub Ceaușescu – declaraseră începutul construirii socialismului. Sau cum s-o fi numit, cine să mai știe titulatura exactă, cine credea tot ce ziceau ei? De aceea erau înființate școlile acestea intensive, de scurtă durată.
Propunerea doctorului mi-a venit mănușă. Eu mi-am ales sudura electrică. Asta îmi plăcea mie, sudura electrică. Am pornit la treabă, am terminat școala respectivă, timp în care am primit și jumătate de salariu. Nu mai știu cât era. Aceștia au fost primii mei bani câștigați. Cu școala aceasta absolvită am intrat în câmpul muncii – cum se spunea atunci – și am început să-mi câștig banii necesari propriei întrețineri. Mă încadrasem la una din cooperativele din Râmnicu Vâlcea, una din acestea despre care am vorbit, însă era una foarte bună, care era fruntașă, cum se spunea pe atunci. Dimineața la ora 7 mă prezentam la serviciu, la ora 3 după-amiaza se încheia programul de lucru, învățam ceva vreo două ore, făceam și antrenament, iar seara, de la 7 până la 10 eram, la liceu pentru cursurile de la seral. Când plecam de la școală era deja noapte. Uite așa, încet, încet, am mers și cu boxul și cu munca și cu cartea. Ba chiar am trecut doi ani de liceu într-un singur an. Se putea pe atunci, la seral. Am mai spus că era mare nevoie de oameni pregătiți, de cadre cum se zicea. Odată terminată și clasa a X-a, urma examenul de Bacalaureat.
