George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
O mutare cu condiţii
După ultima mea aventură încheiată cu prezentarea în fața judecătorului era clar că la liceul craiovean nu mai puteam continua. Soluția a venit tot de la doctorul Dincă Schileru. „Băiete, mă gândesc să te iau cu mine la Râmnicu Vâlcea. Vrei să vii cu mine?”. Cum a făcut, ce mi-a spus de m-a convins, nu mai țin minte exact. Însă eu am spus încă din primul moment: „Merg oriunde cu dumneavoastră!”. Atunci doctorul Schileru l-a chemat pe taică-meu să discute cu el și să obțină încuviințarea mutării, pentru că eu încă eram minor. Ce-or fi vorbit amândoi, cum l-o fi convins doctorul și pe tata nu pot să știu. Niciunul dintre ei nu mi-a spus ceva, dar nici eu nu i-am întrebat. Discuția asta se întâmpla într-o zi de luni. Nu mai departe decât exact în sâmbăta care a urmat am întins-o la Râmnicu Vâlcea. Eu eram încântat că doctorul mă sprijinea, dar, mai ales, mă bucuram că pot merge mai des în Zăvoi, locul unde făcusem antrenamente atunci când am fost chemat pentru prima dată la cantonamentul lotului național de juniori, loc care mă fermecase pur și simplu, loc pe care abia așteptam să îl revăd. Parcă v-am spus că, în mijlocul parcului, se afla o construcție nu prea mare care aparținea unui club sportiv și pe care o știam de la antrenamente. Îmi plăcea tare mult că se afla în mijlocul acelei întinderi de pădure. Mi se pare că era și un mic iaz, pe atunci, în apropierea parcului sau la marginea lui. Nu mai am imaginea exactă. Dar, vezi, copil afurisit ce eram eu, i-am zis doctorului: „Domnʼ doctor, eu merg la Râmnicu Vâlcea numai dacă stau la club, acolo, la căsuța din Zăvoi”. Oricine altcineva care ar fi auzit asemenea pretenție din partea unuia care era încă elev de liceu și care nu se afla în cea mai fericită situație, chiar și bun sportiv fiind, mi-ar fi tras un șut în fund și ar fi uitat de tot de mine. „Ce, mă, îmi pui tu mie condiții?”. Însă, doctorul a zis: „Da, bine. Dacă îți place ție și vrei să stai acolo, îți aranjez eu să stai acolo”. Vedeți ce înseamnă? Cineva avea plăcerea și puterea să îți îndeplinească toate dorințele. Și acesta era doctorul Schileru. Nu am cum să uit treburile acestea niciodată, câtă viață voi avea.
Uite-așa am plecat la Râmnicu Vâlcea cu aprobate, deocamdată verbal, cereri pe care azi le-ar putea face doar vedetele din lumea sportului, nu unul ca mine care boxam la juniori. Câteva zile am stat la doctorul Schileru acasă. M-a ținut acolo, la el, timp în care s-a ocupat și a aranjat totul. „Gata, puță, s-a rezolvat. Hai!”. V-am spus că mă „mângâia” cu acest apelativ, pe care îl folosea cu afecțiune la adresa mea, nicidecum în derâdere ori batjocură. Cei de la clubul sportiv mi-au dat o cameră în clădirea lor și tot ei mi-au mobilat-o. Doar ei știu ce au adus și de unde le-au adus, cine a decis, cine a aprobat totul. Așa că dorința mea de a sta în păduricea Zăvoiului s-a îndeplinit. Eu eram singur în toată clădirea. Singur în tot Zăvoiul. Dar și acolo am avut parte de câteva bătăi ca la Craiova. În fine, nu aș fi vrut să se ajungă la pumni și la Râmnicu Vâlcea, dar au fost oameni care au meritat-o. Seara târziu, aduceau fete cu ei, cam cu forța. Și bietele fete țipau de se auzea în toată pădurea. Nu m-a răbdat inima să nu pun puțină ordine la o așa situație. Din fericire, astfel de întâmplări au fost foarte puține. Cu excepțiile acestea și încă alte vreo două-trei întâmplări despre care poate voi povesti, mi-am folosit pumnii la antrenamente și în ring, la competițiile de box.
