Ștefan Mitroi
Pentru a putea să trăiască și după moarte, Lucian Avramescu a început să moară încă din timpul vieţii.
VolumulConfesiuni la Poarta Cerului, apărut postum, depune mărturie despre felul în care acest poet nedreptăţit și de soartă, și de critica literară, și-a îndurat suferinţa fără să se plângă. Nu s-a temut nicio clipă de moarte. A avut o singură temere, reţinută și ea, că n-o să mai poată scrie. Urmând parcă modelul exponatelor din muzeul înfiinţat chiar de el în curtea casei sale din comuna prahoveană Sângeru, trupul a început să-i împietrească.
I-au încremenit mai întâi cuvintele, refuzând să se mai lase rostite. Și cui? Lui carefăcea din vorbitul liber o mare bucurie. Și pentru el, și pentru cei ce-l ascultau. Și-l ascultau mulţi, pentru că Lucian Avramescu avea întotdeauna ce să spună. Și avea mai ales priceperea de a spune. Pentru ca, dintr-odată, cuvintele să i se facă de piatră. Noroc cu gândurile, ce i-au rămas până în ultima zi de viaţă nepietrificate. Șide singurul deget viu cu care a izbutit să le aștearnă pe ecranul calculatorului.
Confesiuni la Poarta Cerului nu e un bocet prelung, cum ar fi fost în cazul celor mai mulţi dintre noi, știind că va trebui să ne despărţim de lume curând, cu mult înainte de ne îmbătrâni sufletul și de ne pierde pofta de a iubi. Lucian Avramescu a avut o uriașă poftă de a iubi. De altminteri, toate cărţile sale sunt cărţi de dragoste. Cum să fie Confesiuni la Poarta Cerului altfel? Poetul din Sângeru, despre care nu vorbește niciun dicţionar și nicio istorie literară de azi, cel fără de care n-ar fi existat niciodată cântecul Bună seara, iubito!, care a fost mai întâi poezie, o poezie scrisă de el, poetul iubirii, cum e cunoscut de foarte multă lume, a avut în ultimul pătrar al vieţii sale curajul nebun de se rupe de Capitală, întorcându-se în satul natal, unde a trăit ca un om de la ţară. Cu cerul deasupra capului, adică. Într-o casă pe care a transformat-o într-un veritabil conac. Într-o curte cât o moșie, în care a înfiinţat, pe cheltuială proprie, un Muzeu al Pietrei, și o livadă, amintindu-și că este absolvent de Horticultură, iar în livadă, a ctitorit o biserică, de piatră, se înţelege.
De faptul că n-o să vadă biserica terminată i-a fost niţel frică. Mai frică oricum decât i-a fost, în toate zilele împietririi sale nedrepte, de moarte. Ar fi avut motive să se supere pe Dumnezeu. A ridica însă o biserică nu e semn de supărare, ci de dragoste. Biserica din curtea casei lui Lucian Avramescu chiar asta este, o poezie de dragoste. Scrisă cu cuvinte de piatră.
Azi poetul își doarme somnul de veci la umbra acestei poezii pe care a văzut-o totușiterminată, dovadă că lui Dumnezeu i-a plăcut cum a scris-o.
Georgiana Radu-Avramescu e soţia poetului. Ea are grijă de amintirea lui și de biserica din vecinătatea Muzeului de Piatră. Și mai are grijă și de Luciana, fata lor ajunsă la vârsta adolescenţei.
Prin urmare, amintirea lui Lucian Avramescu e pe mâini bune. Pe inimi bune, mai bine zis. Tot așa și cărţile sale. Sunt căutate de inimile unui mare număr de cititori.
Ce se întâmplă însă cu istoricii și criticii literari? Când îl vor descoperi pe Lucian Avramescu, care a scris unele dintre cel mai frumoase poezii de dragoste din literatura noastră? Firește, se poate trăi fără dragoste. Mai cu seamă atunci când ești critic literar. Dar ce viaţă, viaţă literară, de fapt, mai este asta?!
N-am fost unul dintre prietenii apropiaţi ai poetului. Pot spune c-am fost chiar neprieteni, vreme îndelungată. Abia mai încoace, am reușit să ne cunoaștem mai bine. Și chiar să ne căutăm. Mi-a vizitat cu foarte mulţi ani în urmă satul natal. I-am întors vizita, când și-a serbat 70 de ani de viaţă, numărându-mă printre cei pe care i-a invitat la Sângeru. Am spus atunci câteva cuvinte despre el. Nu știam că mai are atât de puţin trăit. Era mai viu ca oricând.
Iată-mă scriind acum despre Lucian Avramescu la timpul trecut. Despre omul care a fost. Fiindcă poetul își vede mai departe de viaţa lui. Citiţi cartea Confesiuni la Poarta Cerului și-o să-mi daţi dreptate. Sunt între coperţile ei poezii, asemenea celor reproduse mai jos, pe care nu prea poţi să le uiţi. Nu poţi, fiindcă nu te uită ele.
Se ţin, aidoma nevoii de dragoste, peste tot după tine, obligându-ţi inima să le ţină minte!
E seară, ce duios îţi spuneam bună seara
Acasă în vânt și acasă în iarbă
Acasă în nori și într-un stup de albine
Acasă-n proverbe sau în disperare
Dar cel mai acasă e acasă în mine
Acasă numim câteodată apusul
Când raze își plimbă pe câmpiile plate
Acasă eram în căruţa cu cal
Și căruţa luneca pe patru sori ca pe roate
Ce dulce-aromat e cuvântul acasă
L-o fi făcut și pe el Savaot
Cât l-aș pune și eu, rege peste cuvinte
Dar rămas fără vorbe să-l rostesc nu mai pot
Acasă, acasă, acasă
Rostește-l iubito pentru mine chiar tu
Cu triplul lui a ca trei geamuri de case
Prin care viaţa mea ca o rază trecu
E seară, ce duios îţi spuneam bună seara
E ziuă și-ţi spun bună seara din nou
Cuplu blând de cuvinte, ca și vorba acasă
Vin în mine și-n tine cu un dublu ecou
În mine repet renăscutele toate
Vin în mine ca ploaia care cade din cer
Vin și acum cum veneau, cândva, înainte
Vin cu trenul, același, personal și stingher
Acasă în vânt și acasă în iarbă
Acasă în nori și într-un stup cu albine
Acasă-n proverbe sau în disperare
Dar cel mai acasă e acasă cu tine
Biserica din livadă
Fă o biserică, din piatră, firește
Zise îngerul meu păzitor
Grijuliu mereu să-mi dea o ocupaţie
Altfel dormitam ca blegul pe pământ
Bine, zic eu, răsfăţat de încredinţare.
O zidesc, îngere, mai întâi cu liniile gândului meu pe hârtie
Apoi pun piatră peste piatră
Dar ușă lasă-mă să nu-i fac
Pentru a intra în ea oricând rândunică și om și cer albastru,
Briza de seară și lumina zorilor care se crapă ca un havuz
De unde ţi-a venit această idee, mă întreabă îngerul
Care locuia când pe umărul meu drept
Când pe umărul cel arătător
Fiindcă muţii arată cu degetul fiinţei lor întregi
De la Dumnezeu, care a făcut lumea ca o biserică fără uși
Și de la Înviere, fiindcă tot am intrat astăzi în postul cel aspru al răstignirii
Fii mai explicit, îmi ordonă cu blândeţe
Cel ce oricum le știa pe toate
Ieșind din peștera de piatră a mormântului
După trei zile de vieţuire în moarte,
Iisus a dat la o parte cu palmele lui găurite de cuie
Piatra grea a intrării
Cei ce vor ieși din rugăciune, unii slăbiţi,
Nu vor avea puterea să dea piatra ușii de perete
Apoi mai lasă-mă să-i pun niște stâlpi de meri roditori
Și de cireși vii cu fructe roșii ca niște mărgele
La gâtul femeilor care vesel rodesc
Fiindcă biserica va fi a iubirii
Iar livada va fi pentru copii care-s rodul acestei
Împreunări de trupuri și suflete primitoare
Între două rugăciuni zburdă dragostea, îngere
Tot Atotstăpânitorul a rânduit asta
Tu și când faci o biserică
Și când zidești o poezie,
Tot la iubire alergi cu gândul, zâmbi îngerul,
Care de felul lui era făcut fără râs și fără lacrimi
Zâmbi deci nezâmbitorul
Și-am înţeles că pot pune pomi fructiferi de iubire
În biserica ce tocmai urcă spre turla ei care va mirosi a gutuie și
A floarea numită Mâna Maicii Domnului.
