Luiza Rădulescu Pintilie
Cunosc de-o viaţă, cum se spune, drumul Ploieşti-Slănic! Din micuţul meu sat, pornind din halta Mălăieşti, am descoperit mai întâi pe ferestra trenului dealul de la Coţofeneşti, unde s-a găsit celebrul „Coif de aur“, apoi frumuseţea aşezărilor ce urmăresc linia de fier până în oraşul „aurului alb“. Toată copilăria şi tinereţea mea am urmărit cu privirea, chiar din curtea casei noastre, şirurile lungi de vagoane încărcate cu sare trecând pe podul de peste Vărbilău spre a ajunge în diverse zone din ţară sau trecând graniţa spre celebrul combinat Pancevo din fosta Iugoslavie. Până într-o zi în care a amuţit glasul ascuţit al roţilor marfarelor, iar cel al trenurilor de călători s-a rărit, ca în atâtea alte locuri din ţară !
Tot cu trenul am mers, mai întâi, şi în celălalt sens, spre Ploieşti, numărând şi admirând gările, între care cea de la Buda îmi plăcea cel mai mult. Ceva mai târziu am văzut de pe şosea cum se aliniază aşezările, una după cealaltă, fie mergând spre Slănic, fie spre Ploieşti, cea din urmă destinaţie rămânând pentru mine, până astăzi, cea de „navetă“, iar pe cealaltă parcurgând-o, până în urmă nu cu mulţi ani, nu de puţine ori.
Am refăcut, nu cu multe zile în urmă, traseul Ploieşti-Valea Slănicului pe drumul de asfalt! Pe prima lui jumătate o ştiu aproape cu ochii închişi, fiindcă o parcurg zilnic de două ori, dimineaţa şi seara. Pe cealaltă, recunosc, nu am mai văzut-o de ceva timp, poate de aceea m-a surprins ceea ce mi s-a înfăţişat privirii şi m-a făcut să pun, aproape fără ezitare, întrebarea din titlu şi să o însoţesc imediat de speranţa că m-am lăsat copleşită doar de prima impresie şi că răspunsul nu poate să fie decât unul negativ. Trecută de dealul… comorii de la Coţofeneşti pe o parte şi vadul larg al apelor secate ale Vărbilăului pe cealaltă parte, m-a mirat că în drumul pe care îl ştiam cândva neted ca în palmă s-au „căscat“ nu puţine gropi în care, pe ambele sensuri, mai ales în zona localităţilor Poiana Vărbilău şi Vărbilău se auzeau „bufnind“ roţile autoturismelor ori ale maşinilor de mare tonaj. Şi nu, nu ne aflam pe vreun drumeag dintr-un cătun, ci fix pe drumul judeţean 102 Ploieşti-Slănic! În zonele în care maşinile se înşiruiau una după alta, şoferii nici nu aveau ce alege, mai ales dacă nu mai trecuseră de mult timp pe acest drum, aşa că nu a fost greu să ne trezim, la rându-ne, în ditamai groapa, iar maşina să ne zdruncine binişor! Şi în dimineaţa aceea însorită de martie, a săptămănii trecute, a fost cel dintâi lucru care m-a întristat ! Dar ceea ce pe alocuri m-a copleşit a fost tristeţea pe care am simţit-o coborâtă peste întreaga zonă pe care am traversat-o până am făcut stânga spre Aluniş. O tristeţe coborâtă peste casele pe care altădată le ştiam frumoase, unele vechi, bine întreţinute, altele noi, inclusiv ale orăşenilor care au ales locul pentru frumuseţea lor… Peste grădinile mereu pline cu pomi şi flori… Peste poieni, peste calea ferată, peste gări, peste drumul pe care mergeam, peste oamenii pe care i-am văzut pe geamul maşinii… Ba şi peste turlele bisericilor. O apăsare, o neputinţă… Valea aceasta din care curgeau, ca un râu, de zeci de ani, navetişti spre Uzina Mecanică Plopeni sau spre fabrici din Ploieşti şi care, din câştigul muncii lor, se rostuiau după pricepere, după dorinţă încât aveai ce vedea am regăsit-o altfel decât o ştiam. Şi, din nefericire, deloc schimbată în bine. Încât mi s-a părut că şi peste cuceritoarea frumuseţe naturală a zonei e coborâtă o uşoară pâclă de încremenire şi deznădejde…
Repet, dacă ar fi să găsesc un cuvânt acoperitor pentru întreaga imagine, ceea ce mie mi-a inspirat şi mi-a rămas în gând e… tristeţe! Chiar şi casele înalte, mai răsărite prin modernismul lor, mi s-au părut a nu face notă discordantă din starea generală. Nu am cercetat dacă sunt mulţi cei plecaţi să muncească prin lumea mare – de altfel ştiu că fenomenul e prezent în întreaga zonă – şi au rămas acasă doar aceia care nu mai sunt nici în puterea trupească, nici în cea a… buzunarelor! Nici nu ascund că am spus cu voce tare că prăbuşirea Uzinei Mecanice Plopeni – căreia unii îi mai spun şi astăzi Mărgineanca – continuă să aibă efecte dureroase, şi încă pe termen lung Ce frumoasă a fost cândva gara mică de la Vărbilău, cu peronul ei larg! Am căutat-o cu privirea imediat ce am traversat calea fereată spre Aluniş şi nu am mai găsit-o…
M-am întristat deodată cu tristeţea ce am tot avut-o sub priviri şi de teama să nu greşesc am mărturisit cuiva de-al zonei sentimentul pe care l-am încercat-şi continui să-l încerc- şi, oricât de mult mi-aş fi dorit, m-a ascultat cu îngândurare şi nu m-a contrazis. Din păcate, mi-a mărturisit că simte la fel. Şi, totuşi, ca să mă verific, m-am uitat încă o dată, şi mai atentă, pe drumul de întoarcere. Sperând să văd ceea ce nu văzusem la venire, să găsesc argumente ca să îmi schimb părerea şi, mai ales, să renunţ la întrebarea de la care am pornit aceste rânduri. Nu am văzut şi nu am găsit…
De curând, a fost dat semnalul de începere al unei ample, aşteptate şi necesare investiţii pe Valea Slănicului, care va aduce în sfârşit viaţa locuitorilor din opt aşezări – şapte comune şi oraşul Slănic – în secolul al XXI-lea: o reţea de alimentare cu gaze de peste 300 de km, realizată cu bani europeni şi cu o parte de contribuţie a administraţiei judeţene. Şi vreau să cred că scânteia aceasta de civilizaţie va risipi ceva şi din umbrele aşternute peste viaţa oamenilor şi peste atât de frumoasa vale a Slănicului… Dar până atunci, vreau să cred că mai ales drumul va deveni, cu mult mai repede, ceva mai bun!
