Luiza Rădulescu Pintilie
E veche pentru mine imaginea femeilor coborând, devale, la biserica satului Dumbrăveşti, aflată gard în gard cu ferma de pe locul unei vechi case boiereşti, cu impresionanţii ei zarzări roşii, de nu ştiai care sunt frunze şi care fructe… O vedeam repetându-se în fiecare dimineaţă de sâmbătă, printre ulucile gardului ori prin portiţa întredeschisă, făcută de bunicul meu patern dintr-un salcâm bătrân… Însăşi bunica mea li se alătura, ducând cu ea, în coşul împletit din răchită, peste care aşternea mereu un ştergar alb, farfuria cu colivă, rotunjită sub stratul gros de nucă pisată şi zahăr farin, câţiva colaci – ori când nu apucase să-i cumpere, un sfert de pâine, iar lângă ele o sticlă frumoasă plină cu vin roşu-rubiniu, strângând toată dulceaţa viţei-de-vie din grădina mare a casei. Scris cu litere mari, cu creion chimic – căruia îi ascuţea mai întâi vârful bont – pomelnicul cu viii şi cu morţii îl aşeza bunica mea în buzunarul flanerului negru, de bun, unde avea mereu două-trei boabe de tămâie frumos mirositoare şi banii pentru liturghie, pentru lumânări şi pentru câte un nevoiaş…
Parcă o aud şi acum cum silabisea de două-trei ori toate numele, până se asigura că nu a uitat pe nimeni din rudele mai apropiate ori mai îndepărtate şi nu de puţine ori o întrerupeam ca să o întreb ce înseamnă fină, dar cumătră, ori să o rog să-mi mai povestească despre Niculăiţă, copilaşul pe care îl pierduse răpus de vărsat de vânt, după ce dimineaţa îl lăsase spre bine şi seara, când s-a întors de pe holdă, l-a găsit aprins tot şi cum o căuta cu privirea, iar apoi a plecat sub ochii săi… Dacă avea timp – îmi povestea, cu lacrimile şiroind pe faţa ei rotundă şi albă, pe care le ştergea cu colţul basmalei înflorate, dacă era vară, ori din lână groasă, când era frig, fiindcă – spunea – nu se cade să mergi la biserică fără să ai capul acoperit! Şi ce frumoase mi se păreau a fi basmalele pe care le purta şi ce bine miroseau a curat şi a busuioc, de la crenguţele pe care le punea în dulap! Şi cu câtă nerăbdare o aşteptam să se întoarcă, să-mi dea din coliva sfinţită al cărei gust îl ştiu şi astăzi şi nu l-am mai întâlnit niciodată fiindcă sunt sigură că nu venea atât din grâul fiert la foc domol, pe soba cu plită, cu lemne care ardeau susurând şi trăsnind uşor, ca într-un cântec, din mirodeniile pe care le punea, ci mai degrabă din neobosirea mâinilor cu care o frământa şi din bunătatea sufletului său luminos…
Cu numele bunicilor mei Lina şi Costică, Maria şi Vasile, scrise alături de cele ale bunilor mei părinţi şi ale altora ai noştri plecaţi la ceruri, mi-a venit rândul să mă aşez lângă cei care îşi pomenesc, în sâmbetele rânduite pentru aducerea lor aminte, pe aceia stinşi din viaţa pământeană.
„Odihnește, Dumnezeul nostru, cu drepții pe robii tăi și îi așează în Rai, acolo unde cetele sfinților, Doamne, și drepții ca luminătorii strălucesc; pe adormiții robii Tăi odihnește-i, trecându-le lor toate greșalele” – astfel am auzit răsunând, nu o dată, în ultimii ani, şi în biserica satului Sfârleanca, peste apa Vărbilău de cea a satului Dumbrăveşti, de unde vin cele dintâi amintiri ale mele despre binecuvântările celor duşi întru veşnicie. Şi nu pot să nu observ de fiecare dată că devine şi mai neîncăpătoare masa pe care se aşează coşurile cu colivă, colaci şi vin, semn că sunt şi mai mulţi aceia redeveniţi cetăţeni ai împărăţiei cereşti, aşa cum văd aproape fără excepţie, întristându-mă, cruci noi apărute printre cele pe care le ştiam. Din aproape fiecare casă a satului e cineva din generaţia nouă care aşteaptă să audă pomenite numele alor săi şi mai ales rugăciunea preotului: „Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta credință s-au săvârșit și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri luminoase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.”
Şi – iartă-mă, Doamne! – ultima dată când am văzut, am auzit şi am trăit toate acestea, ca o punte peste timpul ce a trecut şi cel căruia mă aflam părtaşă, mi-a fugit din nou gândul – cum, recunosc, mi s-a mai întâmplat şi în alte dăţi – că recensământul acesta de acolo, din sfântul lăcaş, al pomenirii celor adormiţi din neam în neam, dar şi al nădejdilor acelora vii, e atât de cuprinzător în oglindirea existenţei omeneşti, în dezvăluirea sensului şi a firescului ei! N-am mai cercetat nici atunci, nici mai pe urmă, cine a spus: „O, Doamne, câţi vii sunt printre cei morţi, şi câţi morţi sunt printre cei vii! Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi ruşinile noastre!”. Dar mintea mea a gândit şi inima mea s-a lăsat apăsată de adevărul cuvintelor acestora…
Iar cu nădăjduirea să mă ierte Dumnezeu nu m-am putut desprinde nici de gândul venit dinspre… recensământul lumesc, cel prin care tocmai am trecut – datând oficial din 1859, din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza – cu toate poticnelile lui, cu toate cifrele care ba se potrivesc, ba se contrazic, cu toate desfăşurările de forţe omeneşti şi băneşti, cu testul autorecenzării pentru populaţie, în care autorecenzaţii au uitat să declare ba câte un copil, ba ce şcoală au absolvit, cu CNP-uri a căror declarare întâi a iritat şi apoi s-a ajuns să fie scrise pe uşi, la vedere, de frica amenzilor, cu etnii şi religii despre care nu s-a înţeles foarte clar dacă trebuie obligatoriu înscrise sau sunt opţionale, cu cifre provizorii contestate şi contestabile şi cine ştie ce ne mai aşteaptă să aflăm când vor fi bătute definitiv în cuie!
În urbării – registre oficiale în care erau trecute, în vechime, proprietățile funciare, în catastifele, în listele de dijme, în tabelele episcopale s-au ţinut, veacuri întregi, evidenţa populaţiei şi cea a bunurilor acesteia. Domnitorul Petre Şchiopul a scris, cu propria sa mână, pe la o mie cincisute şi ceva, „Catastihul de cisle de ţărani de la toate ţinuturile şi curteni şi vătaji şi neameşi şi popi”. Însăşi Evanghelia după Luca vorbeşte despre nașterea lui Isus în timpul domniei lui Irod, în zilele în care ieșise „poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. (…) Şi se duceau toți să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Și s-a suit și Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, pentru că el era din casa și din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată”.
Adevărul este că sunt multe alte scrieri sfinte, catagrafii fiscale şi religioase rămase mărturii peste timp! La rându-i, din cartea vieţii se tălmăceşte pentru fiecare dintre noi, în felul său, trăiri mai îndepărtate, cu toată neuitarea lor, ori cele ale clipelor de faţă… La ceasurile sfinte ale unei liturghii de sâmbătă, m-am bucurat să fiu deopotriva celor veniţi să-i pomenească pe cei ai lor plecaţi întru adormită veşnicie. O biserică aproape plină, un sat de cruci lângă zidurile sfântului lăcaş, făcându-şi loc şi întinzându-se tot mai mult în livada pământeană a pomilor roditori şi, după sâmbăta recensământului din cer, un sat şi mai mare mutat şi trăitor în viaţa de apoi… În fapt, între o lume şi cealaltă – scara neuitării noastre, cu treptele credinţei, ale amintirilor şi ale gândurilor pe care le ducem cu noi, ale grijii nu numai pentru lumina sufletelor celor duşi şi ale speranţei învierii lor, dar şi pentru lumina sufletească pe care ne-o dăruim nouă înşine!
