George Marin

Se spune că nemulțumirea este unul dintre motoarele progresului. Dacă stăm să judecăm după declarațiile selecționerului Edi Iordănescu, care s-a arătat mulțumit de cele șase puncte adunate în cele două meciuri, cu Andorra și Belarus, dar care s-a arătat și nemulțumit de prestația avută de echipă în părțile secunde ale fiecăruia din cele două meciuri, s-ar părea că există un echilibru care te duce cu gândul la celebra butadă vehiculată în fotbalul românesc „mai bine să joc prost și să câștig, decât să joc frumos și să pierd”, dar butadă care nu garantează deloc perspectivele de progres.
Cred că selecționerul ar trebui să se arate nemulțumit de mai multe aspecte din jocul echipei contra belarușilor. Sau poate chiar a făcut-o în vestiar, la pauză ori la finalul meciului. Nu avem de unde să știm. Doar putem presupune că nu a fost mulțumit de jocul lui Opruț, depășit de adversar în viteză în câteva rânduri. El, a câta variantă pentru postul de fundaș stânga, a mai pierdut și linia defensivă la golul marcat de oaspeți. Nici zona dintre Manea și Drăgușin nu a fost tocmai ermetică. Ba chiar și zona centrală, dintre Drăgușin și Burcă, a avut unele găuri după pauză. Strecurat printr-un asemenea spațiu liber, belarusul Bakhar i-a oferit lui Ionuț Radu posibilitatea să primească un cadou neașteptat recepționând balonul fix în brațele sale. Dar tot Radu, imediat după pauză, a fost cât pe ce să ofere un cadou belarușilor încercând să salveze o minge care putea foarte bine să fie trimisă în corner. Un justificat regret cauzat de accidentarea lui Băluță a fost amplificat de prestația slăbuță, nemulțumitoare, a lui Cicâldău. Să fie oare coincidență că au apărut vulnerabilități în centrul terenului după ieșirea lui Băluță? Nu prea cred! Cele patru minute în care România a jucat în zece jucători – de la accidentarea lui Băluță până la intrarea lui Cicâldău – au coincis cu perioada de final de mitan în care oaspeții au încercat și și-au dat seama că pot, că echipa României are, totuși, puncte slabe de speculat. Poate și de aici a venit curajul cu care oaspeții au abordat partea secundă, cu prezențe mai periculoase la poarta noastră.

După meci, am auzit diverse discuții între suporterii care părăseau stadionul. Părerile au mers de la „Dacă Alibec marca, nu am mai fi avut probleme”, la „Dacă ei ar fi marcat în minutul 70, am fi avut noi mari probleme!”. Problemele oricum au venit, pentru că Stanciu, motorul ofensivei, a cam terminat benzina prin acel minut 60 și a fost înlocuit cu defensivul Marius Marin, iar Răzvan Marin a avut o prestație modestă, sub valoarea unui jucător de Serie A. Dintre cei intrați în partea secundă, doar Dobre a arătat o sclipire-două, în timp ce Octavian Popescu s-a pierdut în driblinguri fără eficiență, cei doi pomeniți înlocuindu-i pe anemicul Moruțan și pe inconstantul și inconsistentul Man. Nu l-am uitat pe Tănase, chiar dacă anonim, mult sub un Alibec devotat mai mult echipei, de această dată, dar cu resurse de puțin peste o oră de joc. Concluzia personală? Edi Iordănescu are mult mai multe motive de nemulțumire legate și de alte aspecte ale jocului. Un exemplu ar fi lipsa de varietate în jucarea fazelor fixe. Se poate face această afirmație, chiar dacă la una dintre loviturile libere din preajma careului s-a încercat altceva. Dar cornerele? Toate au fost bătute aproape la fel. În acest caz, nu putem face altceva decât să așteptăm progresul în meciurile viitoare.

Și, pentru că a venit vorba despre meciurile care urmează, un alt aspect important a putut fi observat și în meciul de marți, de la București, dar și în cel din Andorra. Echipa noastră are prea puțini băieți dispuși să intre în contacte fizice. Dacă în Andorra l-am văzut pe Olaru în postura sa obișnuită, de trântit pe jos – ca semn al devotatei sale implicări fizice, crede el – în meciul de la București doar Burcă, Alibec și, oarecum, Drăgușin par a fi familiari cu asemenea acțiuni mai bărbătești. A pus și Popescu osul la bătaie o dată, dar acțiunea lui a fost total neregulamentară și i-a adus avertisment! Ah, iată un alt motiv de nemulțumire pentru Iordănescu: ai jucat două meciuri cu cele mai slabe echipe din grupă, le-ai câștigat pe ambele, dar ai adunat deja șase avertismente! S-ar putea să conteze spre finalul calificărilor! În iunie urmează un meci în Kosovo împotriva unor jucători cunoscuți ca fiind foarte implicați fizic, apoi un alt meci în deplasare împotriva unei echipe helvete care are în compunere jucători de origine albaneză – ce mi-e Kosovo, ce mi-e Albania? – și care provin, cu toții, dintr-un fotbal cu recunoscute accente de forță.

Plecând de la stadion mi-a trecut prin minte un gând. Dacă știm cum să îl folosim, s-ar putea ca acest 2-1 să fie mai bun decât ipoteticul 3-0 pe care aproape îl vedeam când Alibec șuta spre bara transversală. Ar estompa reveria și iluziile până la ștergerea lor din mintea jucătorilor naționalei și ar suna o deșteptare a lucidității și a ambițiilor. Dar mai ales a lucidității. Dar numai să sune o dată deșteptarea asta!