Nicolae Dumitrescu
Mihaela Radu

S-a mulțumit cu atât, condiția lui de iremediabil handicapat obligându-l să rămână în umbră. A fost, însă, și pe parcurs, sprijinul tuturor directorilor care s-au succedat la conducerea acestei instituții. Cu unii a și colaborat la scrierea unor cărți: Dicționarul personalităților ploieștene și Istoria Ploieștiului în date. Autoritatea lui recunoscută, polivalența preocupărilor, cinstea și corectitudinea lui nu i-au putut clinti locul în ierarhiile care s-au perindat. A fost cel dintâi, dar niciodată director. Existau totuși și cârcotași de ocazie, care îi invidiau poziția și încercau să-l obstrucționeze. N-au reușit, dar i-au fragilizat voința. A rămas, însă, pe poziție: muncind și reușind în orice demers.
Cu toată stima și prețuirea de care era înconjurat în anturajul specialiștilor, el n-a avut parte de o parteneră de viață de care să se lege definitiv. Poate și din cauza complicării stării sale de sănătate. A încercat, totuși, o dată, dar legătura aceasta a eșuat. Nu a regretat despărțirea. Sau așa a lăsat să se înțeleagă. Mai târziu, când s-a șubrezit și lucrurile s-au complicat, a simțit din plin efectul absenței unui suflet pereche, plecând neîmpăcat. Ca și eminentul profesor Nicolae Simache, el a rămas să se dedice exclusiv cărții și activității redacționale complementare, scriind și publicând în reviste de cultură, ca și în cele de specialitate biblioteconomică. A fost, între altele, în colectivul redacțional al revistei Axioma timp de un deceniu (2000-2010), elaborând articole de istorie și critică literară sau de istorie a cărții, ca și recenzii uzuale.
N-a renunțat, însă, niciodată la scrierea unor lucrări de specialitate. Ba, dimpotrivă. Cu toate abaterile tematice și de fond, el a continuat să alcătuiască riguros indici bibliografici – mai importanți fiind pentru Revista Baroului Prahova, căreia i-a adăugat un substanțial studiu monografic (1990), Școala Prahovei (1998), Axioma, volumele I – II, (2005 – 2010), Epoca nouă (2012), Atitudini (2013) etc., dar și bibliografii și cataloage, precum Bibliografia Prahovei (1968 – 1978), Creații literare de autori prahoveni (2008), Publicații periodice prahovene (2009), Ploiești – Trecut și prezent (2015) sau/ și biobibliografii cuprinzătoare cum sunt Personalități prahovene (în colaborare cu prof. Paul D. Popescu, Mihai Apostol, Gabriel Stoian), trei ediții 1996, 2002, 2021 – Premiul național pentru cea mai bună lucrare de specialitate, cronologii – Ploieștiul în literatură – antologie de texte (2000), Istoria Ploieștiului în date (2011) și Viața literară a Ploieștiului (2017), Nichita Stănescu, 2 volume (2011), I. L. Caragiale (2012). Într-o manieră similară, a scris totodată capitole substanțiale în volumele altor autori, precum Axioma și lumea ei, de Paul D. Popescu (2006), Cursurile de vară ale Universității populare N. Iorga, de la Vălenii de Munte (2008), de C. Manolache, Caragiale și literatura universală, de Ieronim Tătaru (2012), Marea Carte a Ploieștilor, 3 volume (2019), lucrare colectivă, în coordonarea prof dr. Gh. Marinică etc.
Indiferent sub ce formă, scrisul său a fost mereu precis, echilibrat și nuanțat. Chiar și cronologiile realizate, ieșite din tipare, aveau parte de redactări ample cu multe informații și inserturi, fiind adevărate pagini de istorie culturală și literară.
Rămân referențiale cele două volume din biobibliografia Nichita Stănescu, Istoria Ploieștiului în date ori dicționarul Viața literară ploieșteană. Aceasta a fost cea din urmă lucrare amplă, care i-a completat biografia spirituală. Dacă excludem ediția a treia a volumului Personalități prahovene, din 2021. (Va urma)