Luiza Rădulescu Pintilie

Dacă aș fi trecut cu o zi mai  înainte  pragul  Galeriei de Artă Ploiești decât joi, 16 martie a.c.,  m-aș fi bucurat un pic mai devreme de întâlnirea cu tablourile ce poartă semnătura inconfundabilă a  pictorului Florin  Șuțu, dar aș fi pierdut cumva privilegiul să-mi reconfirm  mai vechea convingere asupra blazonului princiar al  inimii sale de mare artist. Aș fi înțeles  că subiectul unei picturi sau al alteia este pentru sine doar un  pretext- ceea ce a și mărturist, de altfel,  nu o dată și dovedește cu asupra de măsură și în această expoziție-   „cheia” descifrării depline fiind legată de fapt de  constanta sa bucurie de a picta, de povestea  pe care o prinde de fiecare dată în ramă şi care,  cel mai adesea – dacă nu chiar de fiecare dată – nu este cea pe care o poţi „citi „ la prima vedere . De altfel,  însuşi pictorul Florin Şuţu  a spus despre noua sa expoziţie, la vernisajul căreia şi-a aşteptat prietenii şi vizitatorii cu  flori de primăvară, sinceritatea îmbrăţişării şi un pahar cu vin: ”Pentru mine, autoportretul nu este fizionomie recognoscibilă, ci Biserica de peste drum, patinoarul cerului zgâriat de avioane, tomberonul răsturnat, cartea abandonată, pâinea frântă pe din două…”.  Iar cele trei puncte aşezate de domnia sa la finalul acestei frumoase mărturisiri, înalt  crez artistic şi sublimă încredinţare omenească deopotrivă, îmi îngăduie mie să adaug enumerării acesteia, drept chip profund al aceleiaşi  autodefiniri,  şi mătura   ce adună în strânsura sa nu numai speranţa  în  câţiva bănuţi ai supravieţuirii a sărmanului de la care a cumpărat-o, ci şi nobleţea  artistului care, văzându-l trecând prin faţa galeriei,  a alergat după el până la cel dintâi semafor  şi, apoi, întorcându-se precum cu un trofeu,  a găsit loc mănunchiului de  crengi uşor înmugurite în expoziţie, în poveste şi  în… autoportret.

„Pictor de măiestrii”, l-a definit, acum vreun deceniu, criticul de artă Tudor Octavian pe pictorul Florin Şuţu. „Pictura este o strângere de mână din care să răzbată bucuria întâlnirii, a revederii, și nu albul manșetei și butonii eleganți, este ca o privire în ochii celuilalt, fără ochelarii fumurii de soare pe nas. Sunt recunoscător tuturor celor care mă bagă în seamă, căci altminteri ar trebui să sting lumina și să închid ușa atelierului, sau, parafrazându-l pe Corneliu Baba, să las pensulele să se usuce.”, a spus despre sine şi pictura sa Florin Şuţu, iar expoziţia aceasta este încă o dovadă.  Măiestriile sunt la locul lor, fie că este vorba despre   umbra unui scaun,  despre  mărul   biblic  ori  despre cel dat în pârg în grădina vreunei case  aşezate  în  „Livada cu ispite”,  despre  fotoliul din propriul atelier sau despre  albumele maestrului Iacob Lazăr , de întâlnirile cu care mi-a vorbit  cu emoţie, evlavie şi recunoştinţă deopotrivă, despre  balconul ce păstrează focul ce a dat forma fierului forjat şi  nu-şi pierde frumuseţea, ci dimpotrivă şi-o dezvăluie şi mai mult lângă…  nefrumuseţea  peretelui pe care se sprijină, despre  albastrul de cobalt al unei porţi şi verdele unor fire crude de pătrunjel, despre  o candelă aprinsă, despre  cărţi aruncate lângă tomberonul cu numărul 15, despre clementine, despre aripi de păsări, despre trunchiuri de copaci sau despre candele aprinse.

Poezia culorilor şi  metafora  aşezată în cuvintele cu care îşi denumeşte tablourile sau pe care le scrie direct pe albul său atât de unic  sunt şi ele la locul lor.  Vizitatorului nu-i rămâne decât să  trăiască măcar aceeaşi bucurie cu care  e pictat fiecare tablou şi pe cea cu care îi e dăruit (De altfel, tocmai pentru bucuria întâlnirii cu vizitatorii, pictorul a fost prezent în fiecare zi în Galeria de Artă). Şi să nu uite că  Florin Şuţu e pictorul  care  crede că  şi  în apa strânsă în urma lăsată de copita unui cal poţi vedea, chiar şi  prin tulburarea ei,  lumina stelelor!

Licenţiat în Artă,  secția Pictură din cadrul Academiei de Artă București, la clasa profesorului Ion Sălișteanu, spunea despre  întâlnirea cu  profesorul său: „De umărul maestrului Sălișteanu m-am atins cu sfială, dar cu bucuria ireală de a mă afla în preajma unui uriaș artist, a unui pedagog care făcea din zilele de corectură duminici irepetabile.“ Irepetabilă, în orice zi va fi fiind aceasta,  îndrăznesc să spun că  este şi întâlnirea cu  tablourile  pictorului Florin Şuţu şi cu  autoportretul căruia îi găseşte atâtea şi atâtea pretexte,   cu atât  mai mult cu cât de fiecare dată codul său numeric personal  rămâne irepetabil în încifrarea identitară şi  în cea dobândită în faţa şevaletului, dar mai ales blazonul său de har princiar.  Expoziţia mai poate fi vizitată până miercuri, 22 martie a.c.