George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Control la inimă
Eram curios să ajung în sală, să văd ringul, să văd boxerii luptând. Am nimerit direct în vestiar, după cum am spus. Acolo, am făcut ochii mari. Surpriza surprizelor! Prietenul meu Vasile Fîntînă era echipat, gata să pornească la luptă. „Ia uită-te la el! Vine la box și mie nu mi-a spus nimic!” mi-am zis în sinea mea, un pic supărat. Vasile nu și-a dat seama că eu intrasem în vestiar, era în dialog cu antrenorul, care tocmai îi îndesa mănușile în mâini în timp ce îi povestea ceva, el știe ce, probabil sfaturi despre ce are de făcut în ring. Și îl aud pe Vasile: „Maestre, da’ ăsta are deja trei-patru meciuri!” Atunci mi-am făcut simțită prezența, peste capul antrenorului. V-am spus că tupeul nu îmi lipsea, mai ales că era vorba despre prietenul meu. „Și ce dacă ăla are trei-patru meciuri? Ce, Vasile, ți-e frică de ăla?” Cum nici Vasile nu era vreun timid, mă trezesc că se ia de mine: „Ia mai du-te, mă, în moaș’ta pe gheață – mă rog, nu a zis chiar așa, ci mult mai dur – ce știi tu, bă? Ia să vii și tu la box să vezi cum e și după aia să vorbești!” Zis și făcut. A doua zi, imediat după cursuri, m-am oprit direct la sala de box. Acolo m-a luat în primire maestrul Marin Alexandrescu, faimos, fost campion al României ca boxer. Era un foarte bun antrenor. Mi-a deschis ochii în box, m-a învățat ce trebuia să mă învețe. După vreo două săptămâni de antrenament, maestrul Alexandrescu m-a pus să fac la mănuși cu unul care obținuse locul al treilea pe țară. Nu mai știu cum îl chema. Eu, care abia învățasem să țin mănușile în mâini, de unde era să știu cine este ăla de m-a pus maestrul să fac la mănuși cu el? Și maestrul Alexandrescu nu i-a spus ăluia să mă menajeze. L-a lăsat să dea în mine în neștire. M-a bătut ăla, bineînțeles. Era clar mult mai experimentat. Dar eu, ambițios, nu am vrut să cedez sub nicio formă. După ce a văzut maestrul Alexandrescu ce este în mine, după ce a văzut că nu cedez și mă agăț de adversarul meu, a zis „Stop! De mâine începem treaba serioasă. De acum încolo nu mai faci la mănuși decât atunci când spun eu”. De fapt, asta îl și interesa, să vadă dacă am inimă de boxer, dacă sunt bărbat, dacă sunt rău. Dacă eram dintre aceia care se întorc cu spatele, îmi spunea „la revedere” din prima, pentru că atunci sălile de box erau pline, cu vârf și îndesat.
Aveai de unde să alegi să crești boxeri, nu ca acum, când abia, abia dacă ridică vreunul capul. Și a fost mulțumit maestrul, timpul a dovedit-o.
