George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Ușa destinului
După cum am povestit, ieri reușisem la liceu. Examenul de admitere nu a fost chiar așa de dur cum se mai povestește. Au fost doar două materii de examen, limba română și matematica, la care m-a descurcat bine. Eram pregătit. Toamna m-am dus la școală, am început clasa a VIII-a, prima de liceu cum era atunci. Cum nu locuiam în Craiova a trebuit să mă înscriu intern, laolaltă cu mulți alți elevi, locuind la un cămin nenorocit, ca vai de el, căruia nu prea i se purtase de grijă.
Cu unul dintre colegii de clasă, Vasile Fîntînă, m-am împrietenit atât de tare încât prietenia noastră a trecut peste ani și peste toate greutățile întâmpinate. Am și colaborat de foarte multe ori. Dar atunci, la liceu, formam un cuplu teribil. Deveniserăm un cuplu care își petrecea timpul liber cu tot felul de șmecherii de-ale puștanilor. Nu mai spun că, până la sfârșitul clasei a XI-a, ultima înaintea bacalaureatului, îi cam speriasem pe toți. „Ciocăneam” ce prindeam. Sau ce ne supăra. Cu sau fără motiv câteodată. Dar, de regulă, găseam noi motiv. Deseori, mulți se legau de mine pentru „revanșă”, după ce o încasaseră o dată. Li se părea lor că eu sunt mai vulnerabil din cauza staturii mele deloc impozante. Dar alături era Vasile, înalt ca bradul. Așa intra individul la mijloc, fără scăpare, Vasile fiind într-o parte, eu în cealaltă. Vasile lovea mai tare, dar eu loveam mai mult. Aveam frecvență bună. Astfel îi cam pierea cheful celui care ar mai fi vrut ceva de la mine.
Cam așa ne petreceam viața de licean intern, alături de ore unde erau profesori destul de exigenți. Liber aveam doar duminica, ziua de sâmbătă fiind zi de lucru sau de școală pe atunci. Într-una dintre duminici am ieșit să mă plimb, mai ales că eram curios să știu orașul, eu fiind în primul an de liceu. Plimbându-mă așa, hai-hui, am văzut un afiș pe care scria „Mare Gală de Box”. S-a aprins scânteia. „Ia să văd și eu ce e asta!” – mi-am zis. Auzisem de box, nu eram chiar așa de neștiutor, dar nu văzusem niciun meci de box până atunci. Nici măcar la Otopeni, unde se presupune că lucrurile de la Capitală ajung mai repede decât la Craiova. Curiozitatea mea era firească.
Cum tupeul nu îmi lipsea atunci – după cum am povestit – am deschis ușa. Însă, în loc să ajung în sală, am nimerit în vestiar!
