George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
În căutarea drumului
Tot mutându-ne dintr-un loc în altul ca să ni se piardă urma de refugiați, să nu cădem în răzbunarea rușilor care puseseră stăpânire în țară, prin comuniști, eu crescusem și ajunsesem la vârsta să merg la școală. Timpul nu stătea pe loc, cum nu stăteam nici noi. Începusem școala la Poiana Mare. Încheiasem acolo clasa întâi când am fost mutați la Braloștița, o comună mult mai aproape de Filiași decât de Craiova. Dar trebuia să treci Jiul ca să ajungi fie la Filiași, fie la Craiova. La Braloștița am terminat clasele a doua, a treia, a patra. Prin clasa a treia sau a patra, nu mai știu exact, ne făcuseră pionieri. Se introdusese organizarea aceasta imediat după război, cum era la ruși. Tocmai atunci școala primară din Braloștița a fost trecută în rândul școlilor organizate să țină cursuri și de ciclul gimnazial, care avea trei ani de studiu. Șapte clase în total avea școala atunci, după modelul rusesc. Părinților mei li s-a propus să predea și la ciclul gimnazial, dar ei, fiind învățători, au refuzat. Au rămas doar la clasele I – IV. Așa că am continuat acolo fără să îi mai am cadre didactice la ore. Tindeam către liceu. Fratele meu mai mare deja urma cursurile de liceu la Craiova. Atunci se dădea examen de admitere pentru intrarea la liceu. Se punea problema unei pregătiri mai bune, pentru că una era pregătirea la Braloștița și alta într-o școală din oraș. Atunci nu era cu meditații, ca acum.
Tata avea un frate la Otopeni. Era asistent medical. Dar mai mult decât meseria lui, acest frate al tatei era membru de partid (n.a. – este vorba de Partidul Comunist Român, singurul partid politic activ în România după alegerile din noiembrie 1946, celelalte partide politice fiind desființate prin lege de puterea comunistă). Era atât de bine înfipt în partid încât devenise secretar de partid acolo, la Otopeni. Și asta însemna putere, influență și relații. Tata a vorbit cu acest frate al lui să mă țină la el ca să fac ultima clasă de „generală ” la Otopeni. Acolo erau profesori mai buni, dar toți erau exigenți, trebuia să înveți.
Am terminat cu bine clasa a șaptea și m-am întors acasă cu două lucruri în cap. Primul a fost un obicei prost, tâmpit, spuneți-i cum vreți. Ca să fiu mai nu știu cum, în acel an petrecut la Otopeni, m-am apucat de fumat. Iar al doilea se lega de ce vreau să fac mai departe. În școală, la Otopeni, aveam un diriginte care fusese militar. Se zvonise că fusese dat afară din armată, dar nimeni nu știe precis ce se întâmplase cu el. Dar dirigintele rămăsese înnebunit după armată. Ce-a făcut el, ce ne-a povestit el, că a convins aproape trei sferturi dintre băieții din clasă – se făcuseră clase mixte – să urmeze cariera militară. Printre cei convinși să dorească să îmbrace uniforma militară mă număram și eu.
