Giorgiana Radu-Avramescu
Ni se pare uneori că viaţa-i prea tristă. Că fericirea semenilor o pune în umbră pe a noastră. Ni se pare că iubirea ce-o primim nu-i pe măsura celei dăruite de noi. Că îmbrăţișările ce ni se dau n-au intensitatea și sinceritatea celor pe care la rându-ne le oferim. De prea multe ori, că avem prea puţin, ni se pare. Mai puţin din cât am merita sau din cât ne-am dori. Nedreptăţiţi de soartă ne considerăm. Uitaţi de Dumnezeu, poate. Și câte nu ni se par! Până într-o zi, când minutul fatidic al unei catastrofe ne demonstrează că avem mai mult decât credem, că, de fapt, respirând, putem avea totul. Viaţa-i o respiraţie, pe care prin plâns o dobândim la naștere, ca apoi, doar cei norocoși s-o predea morţii, fără știinţă. În rest, cei mai mulţi o predăm prin cazne, ori „înghiţiţi” de neîndurătoarea furie a naturii.
Ni se pare uneori că viaţa-i prea tristă. Că fericirea semenilor o pune în umbră pe a noastră. Ni se pare că iubirea ce-o primim nu-i pe măsura celei dăruite de noi. Că îmbrăţișările ce ni se dau n-au intensitatea și sinceritatea celor pe care la rându-ne le oferim. De prea multe ori, că avem prea puţin, ni se pare. Mai puţin din cât am merita sau din cât ne-am dori. Nedreptăţiţi de soartă ne considerăm. Uitaţi de Dumnezeu, poate. Și câte nu ni se par! Până într-o zi, când minutul fatidic al unei catastrofe ne demonstrează că avem mai mult decât credem, că, de fapt, respirând, putem avea totul.
Viaţa-i o respiraţie, pe care prin plâns o dobândim la naștere, ca apoi, doar cei norocoși s-o predea morţii, fără știinţă. În rest, cei mai mulţi o predăm prin cazne, ori „înghiţiţi” de neîndurătoarea furie a naturii.
Aerul – singurul care nu se impozitează – posibilitatea de a-l inspira ne arată că trăim. Iar lupta pentru gura de aer care ţine omul în viaţă am văzut-o cu toţii în aceste zile, în Turcia și în Siria. Luptă de ambele părţi, supravieţuitori și salvatori. Primii au luptat cu ei înșiși, prizonieri între tone de beton și fiare, având permanent suflul morţii deasupra, în timp ce salvatorii au luptat contratimp pentru ca flacăra plăpândă a vieţii de sub moloz să nu se stingă. Și astfel de izbânde au fost multe, cu eforturi uriașe. De pildă, douăzeci de ore a durat scoaterea unui adolescent de 16 ani dintre dărâmăturile care până mai ieri i-au fost casă, iar astăzi cimitir este pentru mii de oameni.
Echipa de salvatori din România spune că a fost cea mai grea astfel de misiune, de până acum. Și riscantă, pentru ei și pentru tânăr, din cauza replicilor seismice. Au reușit însă. Așa cum colegi de-ai lor au reușit la rându-le minunea de a aduce viaţa la suprafaţă, din catacombele morţii, iscate de cutremure. Fiecare izbândă, fiecare viaţă salvată a adus bucurie și recunoștinţă nu doar familiilor care n-au încetat să spere, ci și acelora care și-au riscat propria viaţă, pentru ocrotirea altora. Iar acest cuvânt – „ocroti”- cel mai bine își arată înţelesul în copleșitoarea imagine a unei fetiţe care-și apără fratele mai mic, adăpostindu-l cu braţul ei, sub placa de ciment, care la cea mai mică deplasare i-ar strivi negreșit.
Așa cum minunea supravieţuirii unei fetiţe abia născută, nedespărţită de mama ei rămasă fără suflare, prin cordonul ombilical, înduioșează până la lacrimă. Apoi, imaginile durerii din cele două ţări se înlănţuie și destinaţia nu-și mai are importanţă. Sunt oameni, semeni ai noștri care suferă, care se zbat pentru supravieţuire, care așteaptă să fie salvaţi. Oameni care au rămas fără nimic. Fără familii, fără adăpost, fără speranţă.
Ochii altei fetiţe, răsăriţi prin crăpătura mormântului de beton și fiare, caută lumina vieţii. Buzele ei însetate se adapă din capacul albastru al unei sticle din plastic, pe care i-l oferă un supravieţuitor care-i poate fi tată, frate ori bunic. Atât permite deschizătura care face diferenţa dintre viaţă și moarte. Vederea chipului care nu arată spaima, ci doar dorinţa de a fi salvată, de a trăi. Șansă pe care mulţi copii n-au mai avut-o. Ca și copilul căruia doar mâna i-a rămas la vedere. Mână de care tatăl rămas în viaţă nu se desprinde.
Moarte, neputinţă în faţa dezastrelor naturii, deznădejde, furie și speranţă. Aceasta-i oglinda prin care Turcia și Siria ni s-au arătat de câteva zile încoace. Disensiunile politice au rămas, ar trebui, să rămână în urmă. Sprijinul interstatal s-a văzut, mai mult la Turcia, mai puţin la Siria. Iar noi, cei mulţi, am privit, ne-am rugat și poate că unii am și învăţat. Ce? Ce-am înţeles fiecare!
Urmările seismelor puternice nu se opresc aici. Bilanţul morţilor va crește. Pagubele materiale, afectarea infrastructurii, consecinţele economice, curând își vor arăta efectul. Peste toate, disputele politice își vor găsi și ele terenul propice. Căci nimic politicul nu iartă!
Pentru multă vreme însă, pentru totdeauna cred, în istoria celor două ţări va rămâne pagina cernită a zilei de luni, 6 februarie 2023, când cutremurele devastatoare au arătat că omul, parte a naturii însăși, nu e nimic în faţa dezlănţuirii ei!
