Giorgiana Radu-Avramescu
Se lasă de seară, dragul meu! Nu știu dacă seara e chiar seară, ori melancolia iernii face ca ziua să se-ntunece la chip. În fond, ce importanță are? Zi sau noapte, tot una e. Aluatul identic îmi pare. Din fiecare se naște fiecare. Ziua din noapte, noaptea din zi, în timp ce singurătățile rămân aceleași, ca și dorurile. Ele rămân neschimbate. Focul lor ține de cald în zori, ține de cald în miez de noapte. Glasul lor din zări îndepărtate răzbate. Nimic nu e nou. Singurătatea, pe singurătate o cată. Dragostea, veche și ea, la umbra celor de mai sus fezandată, în nocturne de Chopin se desfată.
Totul e perimat, iar ceea ce nou se arată e, poate fi, o mască prea modern fardată. La vremuri mă refer. Apoi, la unii dintre aceia care le scriu istoria. Care le influențează traiectul, care le întunecă, și odată cu ele, întunecă destine. Multe destine. O iarnă planetară se vede în întinsul orizont. Și înghețul ei nu iartă. Nu se lasă înduplecat de nimic, căci înghețul e materie, nu suflet. Și lumea pare condusă de ființe – materie, nu de oameni. Nu crezi, dragul meu? Lămurește-mă tu, care pe toate le vezi altcum. Spune-mi că n-am dreptate! Alungă-mi angoasele iscate. Ajută-mă să dau perdeaua norilor la o parte. Sunt câțiva ani de când cortina lor nu s-a mai vrut ridicată.
Și azi mă chinuie umbre. Mă însoțesc la fiece pas. Cu ele stau la masă. Cu ele dorm. Ele-mi țin de cald și de frig, și de iubire și de durere. Betadina, de exemplu. Îți amintești? Nu, tu nu-ți amintești, pentru că aveai atât de multă încredere în mine, în grija ce ți-o purtam, că nu te interesa nimic din recomandările medicilor. Lăsai totul în seama mea. Știai că voi respecta întru totul ce mi se spunea. Betadina, acest antiseptic cu spectru larg, l-am folosit în îngijirea ta, a gastrostomei, aproape doi ani de zile. Betadină, baneocin pudră, comprese sterile, plasturi de un anumit tip și o anume dimensiune, leucoplast pentru ca nimic din afară să pătrundă, să producă vreo infecție. Și teamă. Multă teamă, mai ales pe fondul pandemiei care, în caz de nevoia spitalizării, mi-ar fi interzis șederea cu tine. Și am reușit, totul a fost bine. Dar ce nu a depins de mine, n-am mai putut ține în frâu. Deși știu că răspunsuri nu voi găsi niciodată, și nici nu trebuie să le caut, tot mă întreb și azi de ce a fost nevoie de atâta suferință? Și abandonul cuvintelor, deși nu pare credibil, a fost cea mai mică dintre încercări. S-au întâmplat altele mai grele, care sufletul îmi întunecă și acum, la un an și două luni de la plecarea ta. Iar când te plâng, nu știu dacă se întâmplă mai mult de dor, ori din durere pentru suferința îndurată de tine? Sunt confuză. Perioada aceea a răstignirii mă urmărește permanent. Nu mă pot rupe de ea. Și ea se ține lipită de mine, oriunde, oricând. Ca două surori gemene suntem. Fără să ne iubim. Aș putea zice c-o urăsc. Dar nu pot. N-am cum. A fost parte din viața noastră în doi, și chiar dacă n-am făcut oficial legământul „la bine, și la greu, până când …”, știu că l-am respectat cu sfințenie.
Dragul meu, iartă-mă pentru starea de acum! Dar îți vorbesc ca mereu, ca și când m-ai asculta. Am să schimb totuși registrul, și-ți voi povesti puțin despre AMPress, agenție de presă pe care ai crescut-o ca pe un copil, cu dragoste. Dragoste de adevăr, de calitate, dragoste pentru tot ce presupune bun-simț și simțul măsurii. Ar fi mai multe de spus, dar amân. Îți spun doar ce m-a ajutat un prieten din America să aflu. Priceperile lui în „chirurgia” complexă a lumii IT, advertisingului și alte domenii aparținătoare online-ului spun că publicul AMPress este predominat de domni. Îți redau procentul exact: 46 la sută – public feminin, iar 53 la sută – public masculin. Mărturisesc că eu credeam contrariul. Acum, ca distribuție a audienței aflu că tinerii cu vârsta cuprinsă între 25 – 34 de ani sunt numeroși, dar general vorbind, cititorii predominanți ai AMPress sunt încadrați în intervalul 18 – 44 de ani. Și aici aveam altă părere, dar iată că adevărul nu e cel care ni se pare sau ni se arată ci, căutând în esență, e cu totul altul. Mi-a mai spus și alte lucruri, pe unele trebuie să mă străduiesc să le înțeleg. E o lume străină mie. Sper să deprind pe parcurs ceea ce acum îmi pare în ceață.
Mă opresc, din dorința de a nu te copleși cu pământenele mele îngrijorări. Cu prea mult martiriu ți-ai câștigat dreptul la liniște, iar eu n-am voie să ți-o disturb. Aleg să-mi iau rămas bun prin versurile tale, scrise în 4 februarie 2021. De ce le ador? Știi tu!
„Îndrăgostit la prima mea vedere/ Tu spui c-a fost vederea ta întâi/ Și ambele erau de mângâiere/ Rămâi spuneam și tu spuneai rămâi/ Și miroseam a nopți și a gutui/ Cu rochia în al palmei mele cui”.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
