Florin Tănăsescu

Când cu ciuma ştim noi cui, orăşenii tremură prin apartamente, iar sătenii merg la ciordit lemne, un nefericit stă la o răspântie.
De când au început licitaţiile pentru borduri la poteci, până şi ăia de fredonau „Eu la mândra când mă duc, am cărare peste nuc”, şi-au luat zborul.
Numa amărâtul stătea singur-cuc la răscruce.
„Bucură-te, mă, şi tu de viaţă! Nu vezi că se mişcă ceva în ţara asta? În ce direcţie, nimeni nu ştie”.
Da’ prostul naţiei ţinea-n mâini o lumânare. Stinsă!
„Cotcodăceşte, mă, şi tu ceva, i-a zis cineva. Zi că eşti mândru că te-ai născut lângă Carpaţi, la poale de munte. Al cui lanţ muntos, nimeni nu mai ştie!”
Mut ca o lebădă, nefericitul.
La vremea când cotcodăcea găina şi mulţi se-nghesuiau să fure oul, s-a dezlegat şi enigma cine a fost primul: Boul!
Sau boii, că suntem la vremea când orăşenii din garsoniere mai pun o haină pe ei, iar ţăranii bagă-n godine flori de tei!
Numai prostul companiei nu aprindea lumânarea.
Un popă s-a gândit că nefericitul are ceva pe suflet. Părăsit de nevastă, dator la cămătari, dragoste neîmpărtăşită….
L-a luat la interogatoriu. Scuzaţi, spovedit! Să spună ce-are pe suflet.
După aia, popa – şi ăsta gură spartă – a dat sfoară-n ţară:
„Oameni buni, enoriaşul nostru zice că stă la drumul mare că n-are unde se duce. Cică se simte străin p-aici. De ce n-aprinde lumânarea? Să-i dăm lui cuvântul:
– Păi, e moartă, părinte! De ţară zic. E spovedită şi – „mpărtăşită” cui a vrut şi cui n-a vrut… «…şi făr’ de lumânare», cum zici matale la câte-o-nmormântare.
– Şi de ce n-o aprinzi, mă?
– Să nu-şi facă iluzia cineva că vede luminiţa de la capătul tunelului, d-aia.
Când cu ciuma ştim noi cui, ger e-n suflet.
Albăstrui!