Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, am multe de făcut, în ciuda faptului că e sărbătoare, dar m-am oprit o clipă să vorbesc cu tine. Te sărbătoreai azi. Te numeai și Iordache, prenume pe care Victor Avramescu, bunicul tău, a ținut să-l porți, și care ție nu-ți plăcea deloc. De Bobotează însă spuneai că e și ziua ta onomastică. Iordache – Iordan. Făceai analogia aceasta. Cum petreceai? Scriind, cum altfel? Așa îți începeai ziua. Cântând. „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…”. Bucurându-te de o țuică fiartă, dacă afară se întâmpla chiar gerul Bobotezei.
Făcând ceea ce-ți plăcea să faci de altfel în fiece zi. Ceea ce împlinea scriitorul, omul Lucian Iordache Avramescu. Lucruri firești, dar atât de însemnate! Azi nu-ți pot spune „La mulți ani!”. Nu-ți spun nimic. Apele toate se sfințesc astăzi. Lacrima, apă și ea, poartă de la sine sfințirea. Iscarea ei vine din sacrificiul ființei pe care-o găzduim în noi, fiecare. Pentru că noi nu suntem cei care ne știm ci, cu adevărat, suntem aceia care stau în umbra propriei firi, și doar din când în când ieșim la vedere. La vederea noastră, mai ales. În loc de „La mulți ani!”, primește, rogu-te, lacrima mea, dar fără să te întristezi. Primește-o ca pe o binecuvântare. E recunoștința mea în fața Providenței, pentru faptul de a te fi aflat. De a-mi fi aparținut. De a te fi iubit.
Te-am visat în noaptea asta! Organizam ceva. Eram amândoi preocupați să iasă totul bine. Spuneai ca după discursul tău să vorbesc eu. Am refuzat. Consideram că e bine să vorbești tu, și apoi Luciana. Nu erai de acord. De ce nu, dragul meu? Tu. Tu să vorbești, iar eu să te ascult. Să te aud. Și vorbele tale să curgă la nesfârșit… Tandru. Grav. Melodios…
Cum vorbeai, dragul meu, cum scriai! Apropo de scris. Cineva mi-a trimis zilele acestea „Almanah Scânteia Tineretului ‘82”, în care apar două poezii ale tale: „Dragoste în floare” și „Declarația omului comun”. Citind, tind să-ți dau dreptate că în perioada aceea scrisul tău era mai cald, avea inocența, curățenia aceea sufletească ce se asprește puțin prin cumulul informației, al experiențelor de viață, al maturizării, al vremurilor. Spuneai de multe ori că scrisul tău de azi, diferă mult de cel de atunci. De demult, de ieri, ori de alaltăieri, scrisul tău a fost și va rămâne incontestabil, special, unic. Iată, prin scris dau de tine mereu, în afara amintirilor. Când am văzut pagina aceea cu poeziile și semnătura ta m-a încercat un sentiment pe care nu l-am trăit în toată această perioadă. N-aș ști să-ți explic. M-a durut. O altfel de durere. Dar nu știu de ce. Ar fi trebuit să fiu obișnuită. Îți văd cărțile, le citesc, le îmbrățișez. Nu știu ce s-a întâmplat de data aceasta. Să fie pentru că timpul acela, anul 1982, e un timp în care nu te-am știut? Bine, nici nu eram, dar a fost un sentiment cu totul aparte. Un alt tu de care mereu și mereu mi se face dor.
Aici, toate îți duc dorul și, astăzi, toate te „sărbătoresc”. Mica noastră fermă devine încet-încet maternitate. Ieri aveam un ied, acum avem trei. Dimineață, una dintre cameruneze a născut doi iezi, identici ca și colorit. Doamne, cât de mici sunt! Dar vioi. Vremea e foarte potrivită. Gerul le-ar fi inamic. Mama lor era atentă cu ei, dar îmi este teamă de surprize neplăcute. Când sunt doi, știi bine, rar supraviețuiesc amândoi. Așa încât, merg să-i vizitez.
Ți-aș mai mărturisi multe, dragul meu, dar mă opresc. Am vrut să nu fii singur de ziua ta. Să știi că uitat nu ești. Că lacrima persistă, chiar dacă zâmbetul își găsește loc mai des. Lupta pentru supraviețuire nu-i deloc ușoară. În cer, războaie nu-s. Îți doresc liniște. Odihnă. Ai atât de mare nevoie!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
