Sfântul Antonie cel Mare a trăit în secolul al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Este socotit a fi întemeietorul vieţii monahale şi este, probabil, cel mai reprezentativ ascet pentru duhul vieţii călugăreşti. Născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în anul 251, acest mare luminător al credinţei a fost fiul unor ţărani creştini înstăriţi. Pe când Antonie avea 20 de ani, după moartea părinţilor săi, întrebându-se despre drumul său în viaţă, fericitul a auzit cuvintele lui Hristos în biserică : “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Antonie, punând aceste cuvinte în inima sa, şi-a împărţit averea la săraci, şi-a încredinţat sora unei comunităţi de fecioare şi s-a retras în singurătate. După ce, în anul 310, face o călătorie la Alexandria pentru îmbărbătarea creştinilor prigoniţi din cauza persecuţiei lui Maximin, Antonie se stabileşte, în 312, în adâncul deşertului, pe muntele Kolzim. Aici a rămas sfântul până la sfârşitul vieţii, împreună cu doi ucenici, nemaipărăsindu-şi locul decât pentru a-şi vizita discipolii şi pentru a doua sa călătorie la Alexandria, în sprijinul Sfântului Atanasie cel Mare, persecutat de arianişti. Sfântul Antonie a trecut la cele veşnice în anul 356 d. Hr., în deşertul de pe malul drept al Nilului.