Cuviosul Părintele nostru Spiridon, făcătorul de minuni, a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi a lui Constantie, fiul lui. Era simplu la purtări şi smerit cu inima. La început a fost păstor de oi. Apoi s-a însurat, iar după moartea soţiei a fost făcut episcop. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor în aşa măsură că a fost numit făcător de minuni. În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură. A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul. A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe. A oprit curgerile râurilor. A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai de mult, unde a pus banii; şi aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor. A vindecat pe împăratul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viaţă copilului unei femei. A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată. Că sfântul era milostiv şi îndurător o arată întâmplarea cu cei ce au încercat să-i fure oile din turmă. Sfântul nu numai că a dezlegat pe hoţii ce fuseseră înlănţuiţi cu lanţuri nevăzute toată noaptea, dar le-a dat la plecare şi un berbec, ca să nu le fie în zadar privegherea cea de toată noaptea. Ocârmuind dar bine turma încredinţată lui, s-a mutat ca să trăiască şi să petreacă cu îngerii.
