La ceas de decembrie, în cea de-a treisprezecea zi a lunii, la Vălenii de Munte, județul Prahova, poetul Lucian Avramescu a fost omagiat la împlinirea unui an de la stingerea sa din viață. În fața unui public numeros, la care s-au alăturat oficialități ale orașului, dimpreună cu primarul Florin Constantin, scriitorul a fost evocat, amintit, povestit de oameni marcanți în societatea românească. Timp de mai bine de un ceas, personalitatea lui Lucian Avramescu a fost creionată de profesorul Emil Mușat, jurnaliștii Dumitru Cârstea și Octavian Știreanu, scriitorul Ștefan Mitroi și Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii.

„E foarte greu să vorbesc la trecut de Lucian Avramescu, pe care l-am cunoscut în urmă cu 10 ani la Muzeul Iorga, iar de atunci s-a legat o prietenie”, a spus primarul orașului Vălenii de Munte, Florin Constantin, adăugând că va propune în Consiliul local ca parcul în care se află donația făcută de scriitor – 45 de sculpturi cioplite de meșteri populari – să devină un parc al scriitorilor, iar aleea de care i-a povestit poetul că a sărutat prima fată, să-i poarte numele, și primul bust așezat să fie cel al lui Lucian Avramescu.

Privind cu nostalgie în urmă, scrierile lui Lucian Avramescu stau sub semnul singurătății, spune profesorul Emil Mușat. „Dar singurătatea nu este aceea de tip romantic care duce la izolare. Este o singurătate izbăvitoare și care aduce mântuirea prin iubire. (…) Există amintiri legate de anii petrecuți la Vălenii de Munte, ca licean, când Lucian Avramescu s-a dovedit o fire rebelă. E greu să marcăm spațiile de evaluare ale poetului, ale omului Lucian Avramescu, pentru că a fost o fire contradictorie, complexă. Pe lângă faptul că a rămas un rebel, era cald, apropiat. Venea și cu nostalgia aceea a satului, de tip esenian. Era extrem de uman. Avea ceva din spiritul de aventură al lui Hemingway, după cum era hâtru în modul în care îl percepem pe Creangă. Cultivarea paradoxului în poezie îl apropia de Marin Sorescu. Vorba îi era tăioasă, ascuțită, în maniera pamfletelor lui Arghezi.

Este timpul ca Lucian Avramescu să fie așezat în cadrele filologice și n-ar strica o ediție critică, să fie relansat în atenția criticii literare”, a spus profesorul Emil Mușat, scriitor la rându-i.

Vorbind despre volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”, Dumitru Cârstea, director al Ziarului Prahova, spune că această carte este un unicat în literatura română, unicat în ceea ce privește truda, chinul fizic cu care a fost scrisă.

„Această carte reprezintă un unicat și prin emoția pe care o transmite, prin trăirile pe care autorul le-a avut în perioada în care urma inevitabil să se întâlnească cu sfârșitul.

Pe Lucian Avramescu îl consider un maestru în tehnica scrisului. Scrierile lui, modul de exprimare, stilul lui, se pot constitui într-o carte de învățătură mai cu seamă pentru tinerii ziariști”, a spus Dumitru Cârstea, care a venit și cu o propunere pentru autoritățile locale.

„Poetul a iubit acest oraș, i-a dăruit o serie de pietre din zestrea lui de la Muzeul Pietrei. În galeria personalităților care înnobilează viața spirituală a orașului, și-ar putea găsi un loc de cinste și Lucian Avramescu. Cred că un parc din acest oraș ar putea să-i poarte numele. De ce parc? Pentru că el avea studii de specialitate. Are o lucrare de licență în ceea ce privește amenajarea unui parc din București”, a motivat Dumitru Cârstea, bun prieten al scriitorului.

La rândul său, jurnalistul Octavian Știreanu, a mărturisit că el și Lucian Avramescu se știu din secolul trecut, de aproape 50 de ani. Despre cartea pe care a postfațat-o, acesta a afirmat că i-a creat două sentimente complementare.

„În timpul vieții nu totdeauna avem răgazul și disponibilitatea de a spune oamenilor care ne sunt dragi, chiar că ne sunt dragi. De a spune cuvinte bune celor despre care gândim bune. Al doilea sentiment este acela că din această carte l-am cunoscut pe Lucian Avramescu mai mult decât credeam că-l cunosc, fiindu-i bun prieten de câteva decenii.

Cartea este o succesiune de cadre, ca fațetele unui diamant care reflectă lumina lăuntrică a unui om de un caracter deosebit în primul rând, dincolo de talentul și de opera pe care le are și sunt confirmate de publicistică, în jurnalistică, literatură, și care vor rămâne și vor căpăta cu timpul recunoașterea binemeritată”, a spus publicistul Octavian Știreanu.

Scriitorul Ștefan Mitroi a vorbit despre etapele relației dintre el și Lucian Avramescu, de lucrurile care i-a legat.

„Mă leagă de Lucian Avramescu, ce frumos de ciudat, patru anotimpuri. O toamnă, în care am mers cu el în satul meu natal din Teleorman care, pentru mine este cel mai frumos din lume, și nimeni nu mă poate convinge de contrariu. Am fost cu el într-o toamnă friguroasă, în care părinții mei nu erau acasă, erau pe câmp, tăiau la sfeclă de zahăr. Cu acea toamnă a început oarecum relația noastră. Apoi, mă leagă o vară în care cumva îi eram dator să-i întorc vizita. M-a invitat el. Împlinea 70 de ani. Mă mai leagă o vară în care l-am însoțit amândoi, ca ziariști, pe președinte în Asia. La Singapore, printr-o încurcătură, am fost nevoiți să împărțim același pat. Atunci ne-am făcut mărturisiri reciproce. Ne-am dat seama că inima noastră bate la fel, că simțim la fel, suntem la fel de sensibili, că iubim la fel locul din care venim.

Și mă mai leagă de Lucian Avramescu un anotimp. Tinerețea vieților noastre, care e primăvara.

L-am invidiat pe Lucian Avramescu, după anii ‘90, pentru două lucruri pe care eu nu am avut puterea să le fac. Pentru faptul că s-a retras în satul în care s-a născut și a ales să trăiască acolo. Și l-am mai invidiat pentru puterea de a fi scriitor departe de lumea literară”, a mărturisit Ștefan Mitroi, citind apoi o poezie a sa – Frumusețea lumii, din volumul „O sută și una de poezii”.

„De dragul frumuseții lumii, Lucian Avramescu va învia, pentru că a fost un om făcut din lumină, și toți oamenii din lumină, mai devreme sau mai târziu vor învia”, a conchis scriitorul.

Despre tatăl Lucian Avramescu a vorbit fiica sa, Ana Luciana Avramescu: „M-a învățat multe lucruri. M-a învățat să iubesc și m-a învățat și ce înseamnă să lupți. L-am văzut luptându-se cu moartea zi de zi, și pregătindu-mă pentru sfârșit. Cel mai mare regret față de plecarea tatălui meu este acela că n-am apucat să-i mulțumesc pentru tot ce-a făcut pentru mine, pentru iubirea pe care mi-a dăruit-o, pentru învățăturile oferite. El a fost mereu acolo pentru mine. Cu un sfat, cu o privire. Nu am pierdut un tată, mi-am pierdut cel mai bun prieten, mi-am pierdut o mare parte din suflet în ziua în care tata a plecat. În acest an am învățat cu adevărat ceea ce voia el să mă învețe despre viață, despre putere. Gândul meu când am venit spre Văleni a fost că voi mai trăi o clipă lângă tata”.

Despre Lucian Avramescu a vorbit și Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii. A vorbit despre moștenirea scriitorului, subliniind că puțini oameni se pot lăuda azi cu o moștenire.

„Există o legătură între Lucian și Nichita Stănescu, măcar dacă ne gândim la Muzeul Pietrei de la Sângeru. Spune Nichita: Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,/ iau cuvintele şi le-nec în mare/ şuier luna şi o răsar şi o prefac/într-o dragoste mare.

Sigur că există în poezia noastră, și-n poezia lumii, și-n literatura mare a lumii destine similare, dacă mă gândesc la Max Blecher, la noi, Ravel care compune în urma unui accident din război, cu o mână. Modul în care, cu un singur deget a dat această carte, „Confesiuni la Poarta Cerului”, este impresionant. Ceea ce învățăm prin această carte, ne spune Lucian Avramescu, viața din vis se trăiește mai greu uneori.

În timpul vieții noi suntem de multe ori fericiți, fără să ne dăm seama că suntem fericiți, fără să știm, și sigur că un om moare atunci când ultimul om, ultimul apropiat care l-a citit și care l-a iubit moare și el și nu se mai gândește la el.

La un an de la moartea lui Lucian, cred că ar trebui să reflectăm la temele mari ale creației și ființei lui. Un amestec extraordinar între un gazetar care este istoricul clipei, și un poet. Între o fire tumultuoasă, vulcanică, dublată de o sensibilitate ieșită din comun. Lucian era un liberal, cu suflet de socialist.

Lucian ne-a adus un exemplu de destin, de luptă cu destinul, de vocație, un transplant de albastru, un talent venit de sus.

Pentru că poezia are vecinătăți cu rugăciunea, și la un an e bine să ne gândim, prin poezie și prin rugăciune, la memoria și la posteritatea de care sunt foarte sigur a lui Lucian Avramescu”, a spus Ionuț Vulpescu.

Acestea au fost cuvintele rostite de oameni care l-au cunoscut ca om, ca prieten, ca jurnalist, ca scriitor, ca tată pe Lucian Avramescu, și al căror ecou a travesat cerul cuprins de privire, ajungând în înaltul pe care doar cei plecați îl ajung.

Prin poezie și rugăciune, sufletul se vindecă, aici, pe pământ. Prin poezie și rugăciune, sufletul se odihnește, departe, în cer.

Fie-ți memoria veșnică, Lucian Avramescu!