Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, înconjurată de flori îți scriu! Trandafirii albi din urmă cu o săptămână sunt la fel. Îmi zâmbesc. Apoi, cei roșii, galbeni, alături de crizanteme și alte flori pe care nu le știu pe nume, primite joi, mă bucură nespus. Pe terasă am lăsat aranjamentul floral primit de la prietena noastră sângereancă, Elena. El mă întâmpină primul, la intrarea în casă. În acorduri de pian îți scriu, copleșită încă de emoțiile trăite de curând.
E, aproape, final de săptămână. O săptămână în care am trecut de la o stare la alta, de la lacrimă la zâmbet, de la intense frământări la scurte momente de detașare. Ar trebui să-ți vorbesc despre ziua de joi, despre oameni, despre prietenie, despre amintiri. M-a durut și m-a bucurat deopotrivă această zi. Nu știu care a primat. Durerea sau bucuria? Cred că au fost în egală măsură. S-au contopit. Fiecare a luat locul celeilalte. Credeam că oamenii „mari” – mă refer la invitați – nu se lasă dominați de emoție. Am realizat că nu este așa. Experiența, maturitatea, exercițiul cuvântării în fața publicului de-a lungul anilor nu-i formează mai puțin sensibili. Emoția s-a resimțit la fiecare dintre vorbitori. Dana Chera, jurnalist incisiv atunci când situația o impune, așa cum știi, pe atât de caldă e în vorbă, în felu-i de-a fi. „A fi om, înainte de orice”, a spus ea, referindu-se la tine, făcându-ți portretul și accentuând că asta ar trebui să primeze la fiecare dintre noi. Toți te-au vorbit elogios. Ca om, ca scriitor, ca jurnalist, ca prieten. Și Octavian Știreanu, și Adrian Țuțuianu, și Emil Calotă, și Tiberiu Urdăreanu. Mi-ar lua prea mult timp să-ți redau vorbele tuturor. Oricum le-ai ascultat. Sunt convinsă.
Luciana s-a lăsat pentru prima dată stăpânită de emoții. Pe lângă tot ce simțea legat de semnificația acestei zile, s-a suprapus surpriza făcută de doamna dirigintă Carmen Buzoianu, care i-a adus colegii din clasa a – IX-a G – filologie, de la Colegiul „Spiru Haret” Ploiești. A fost copleșită. Cu adevărat a fost ceva la care nicio secundă nu s-ar fi așteptat.
Dragul meu, în sală au fost prieteni vechi și noi, admiratori ai scrisului tău, oameni cu care ai interacționat mai puțin, dar care au răspuns pozitiv invitației mele, și le mulțumesc. Nu-i voi numi. Se știu ei. M-am bucurat de prezența fiecăruia. Aș vrea să rostesc aici numele tuturor, dar scrisoarea s-ar lungi. Apoi, ar fi nedrept să-i evoc doar pe unii dintre ei. Așa încât îi așez pe toți laolaltă. Într-un cuvânt. Prieteni. Pentru că așa i-am simțit. Dinspre fiecare am primit cu bucurie și recunoștință lumina sentimentelor frumoase.
Mi-ar plăcea să-ți redau tot ce s-a simțit, toată emoția, trăirile intense, dar mi-e imposibil. Sunt obosită. Nu știu de când n-am mai dormit. Mă aflu la granița fină dintre indiferență și îngrijorare maladivă în raport cu mine, cu ceea ce simt, ce-mi doresc. Constat că mi-e mult mai ușor să gestionez ceea ce ține de tine. Când vine vorba de mine, totul se complică. Sunt confuză. Nu știu să construiesc puzzle-ul a ceea ce mi se întâmplă, ce trăiesc, ce-aș putea trăi, și obstacole așez. Nu știu nimic. Nu știu de unde să încep. Poate că nimic nu trebuie să fac, în afara însușirii unei indiferențe studiate, pe care să n-o percep drept vulnerabilitate. Divaghez.
Mai bine mă concentrez pe altceva. De pildă, pe evenimentul de la Vălenii de Munte, care ar trebui să se întâmple la începutul lunii decembrie. Deocamdată, singura certitudine în legătură cu acea zi e faptul că va participa și va cuvânta Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii. Apoi, dacă data nu va coincide cu ceva deja programat, va vorbi și domnul Dumitru Cârstea, directorul Ziarului Prahova. Mai am niște gânduri formate, dar ți le voi împărtăși când vor deveni certe. Acum mă retrag în negura celei ce-am devenit. Spre încurajare o voi asculta pe Gloria Gaynor – „I will survive”. Versurile n-au legătură cu noi, cu mine, în afara acestui impus „voi supraviețui”, iar melodia însăși dă, fie doar și pentru o clipă, curajul de a crede acest lucru. Măcar atât!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
