Florin Tănăsescu
Probabil că fiecare dintre noi ne numim şi Andrei. Dar nu ştim. Este posibil ca ofiţerul stării civile al unei naţii să fii omis să scrie şi numele ăsta.
Poate că de dorul lui Brâncuşi sau Enescu pentru ţară, cu siguranţă de dorul mamelor celor duşi să muncească afară, purtăm şi-un nume de Andrei.
Este destul de posibil ca ţára asta să nu mai existe decât la defilări şi la votări. În rest, dacă este un fel de iluzie, numai Dumnezeu ştie.
Dar mărturie că are graniţe, că păstrează tradiţii, sunt sărbătoriţii de azi.
Poate că-n noaptea asta, Crucea Sfântului Andrei va fi puntea ce leagă pe ei – cei care-au fost, de noi – cei care nu suntem ca ei. Numai aşa România poate că mai există: între două respiraţii ale Andreilor şi Andreelor zilelor noastre.
Uneori, poate ar trebui să ne uităm în paşaportul care ne ajută să trecem prin viaţa asta. Dacă sunt două iniţiale ale tatălui? Iar una dintre ele e A? Dacă?
Alteori, de-am coborî în sufletele noaste am vedea stalactite şi stalagmite tot sub formă de A. Dacă avem timp, fireşte.
E drept, noi n-am avut regi cu numele ăsta. Dar avem sfinţi. Iar peştera unuia dintre ei are azi intrarea sub formă de A. Doar că nu ne dăm seama.
Mâine, vom auzi fanfara. Vor bate pas de respiraţii soldaţii.
Poate că Oltul, poate că Dunărea se numesc, azi, Andrei şi Andreea. De ce nu?
Destul de probabil ca Soldatul necunoscut să se fi numit, şi el, Andrei. Dar, „pe câmpurile de luptă, pentru apărarea acestui pământ”, şi-a pierdut actul de identitate.
Poate că şi poeţii noştri au avut, dacă nu numele, măcar pseudonimul sfântului de azi. Ce ştim noi?
Sigur e că „Deşteaptă-te Române” e scris de cineva pe care-l cheamă Andrei.
La mulţi ani, Andrei şi Andreea de azi !
Mâine, Doamne-ajută România ţinută în viaţă de respiraţiile lor!
