Luiza Rădulescu Pintilie
În dimineaţa aceasta, aidoma şi totuşi altfel decât oricare alta, am simţit cu adevărat cum copacul vieţii mele s-a înveşmântat a toamnă. După întârziate orologii ale echinocţiului ce a trecut, spre a lăsa timpului timp să curgă după legile universului meu sufletesc, aşezat de destin în Balanţă, nu ştiu dacă întomnarea aceasta, resimţită interior, a venit adusă de aripi de păsări ce nu cunosc zborul depărtării, de frunze ce încă nu au descoperit taina desfrunzirii, de mireasma crengilor subţiri de mâna Maicii Domnului care, derutate de vremea de afară – ori, poate, nu! – au înflorit a doua oară, sau de parfumul amărui al crizantemelor. Nu ştiu dacă a coborât din cerul uşor mohorât, “spart” ici-colo de raze albastru-roşiatice ale răsăritului, ori s-a ivit din iarba încă verde.
Prin lumina încă neclară de octombrie şi pacea de la graniţa zorilor cu încă o zi, i-am auzit mai întâi foşnetul şi i-am desluşit chipul în haloul uşor multicolor al becurilor agăţate în stâlpii de pe marginea drumului. Apoi, pe măsură ce ziua a început să biruiască întunericul nopţii ce a trecut, am văzut-o plutind pe apa lină a pârâului Vărbilău, secată de arşiţa verii ce a trecut şi ajunsă aproape de pietre, în tufele măceşilor, în lujerii de foc ai viţei canadiene ce a pus stăpânire pe garduri şi ziduri, câteodată acoperind cu totul casele. I-am auzit, prin aerul rece, glasul topit în ţipătul ascuţit al unei păsări şi în ritmul sacadat al paşilor traversând asfaltul. Sub roţile maşinilor pe lângă care am trecut, s-a stins pentru o vreme, apoi întregul poem nescris al toamnei a devenit deodată, aproape pe neaşteptate, dintr-o frumoasă simfonie a armoniilor de octombrie, o liric-dramatică arie pe portativul realităţii. Repetând, obositor, veştile acestei toamne, cu valuri de cutremure ce neliniştesc nu numai pământul de sub picioare, ci însăşi viaţa noastră cu totul. Meteorologii anunţă friguri record, autorităţile fac vremurile şi mai înfrigurate, lăsându-ne să decontăm factura incompetenţei şi a războaielor dintre ele, în care ne prind mereu la mijloc şi ne sacrifică fără milă. Şi, din nefericire, de data aceasta, războiul nu e nici despre ceea ce a fost, nici despre o foarte îndepărtată posibilitate, ci despre ceea ce este deja şi încă foarte aproape de noi. Şi asta de nu mai puţin de 230 de zile! Iar efectele din linia întâi ale conflictului din Ucraina se resimt deja în toată Europa, chiar şi mai departe de atât: ne-a şi intrat în reflex să stingem becul şi să căutăm prin dulapuri flanere ceva mai groase de frica preţului uriaş al… luxului de a ne încălzi civilizat şi a nu orbecăi prin întuneric, iar lideri mari ai lumii ne anunţă, aproape zilnic, alte şi alte decizii de secol XXI întors, de criza gazului rusesc, spre… frigul din peşteri! Şi de-ar fi doar atât! De nu s-ar vorbi zilnic nu doar despre poduri aruncate în aer, despre blocuri puse la pământ, ci şi despre o excaladare inacceptabilă a războiului ruso-ucrainean, despre riposte severe, despre rachete care încalcă spaţii aeriene, despre ameninţări cu arme nucleare, despre atacuri teroriste, reuniuni peste reuniuni de urgenţă şi măsuri disperate ale statelor de a ţine, în prag de iarnă, situaţia sub control. Iar în tot acest timp se adună mii de morți și răniți – inclusiv copii, milioane de refugiați – cel mai mare val al refugiaților de pe continentul european de la al Doilea Război Mondial încoace, orașe în ruine .De cealaltă parte, încă de prin vară se vorbea că aproximativ 15.000 de soldaţi ruşi au murit în Ucraina de la începutul războiului, iar numărul răniţilor ar fi de peste trei ori mai mare, ceea ce era considerat o estimare prudentă.
…Mi-am pus şi am pus de multe ori această întrebare: până unde şi până când ?! În această zi de toamnă, începută ca un nescris poem de toamnă şi devenită nedrept un înfrigurat poem de toamnă, reformulez întrebarea, amintindu-mi câteva cuvinte din cărţile sfinte despre mila dumnezeiască – „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina” – dar şi o legitimă actualizare găsită printre rânduri tocmai citite: „Până când îl va urma Dumnezeu pe om? Până când se va abandona el însuşi”…
Ştiam dintotdeauna, de la mama, că e păcat să blestemi o zi, oricât de greu ţi-ar fi. Oricât de rea ţi-ai face-o tu sau alţii. Oricât de netrăit ţi s-ar părea! Câţi nu pierd privilegiul de a vedea zorii unei noi zile?! Şi chiar dacă nu ştim ori nu putem să ne trăim cu adevărat toate zilele, lăsându-le să treacă pe lângă noi, ori lăsându-ne noi îngenunchiaţi de greutăţile, grijile şi suferinţele lor, tot merită să mergem înainte!
Sigur, nu vom putea niciodată să zburăm ca păsările cerului! Dar măcar putem alerga. Iar când simţim că nu putem alerga, putem încetini ritmul. Şi când picioarele nu ne vor mai asculta, încă tot mai putem face ceva: să alegem să nu abandonăm, să nu rămânem pe loc, să ne continuăm drumul fie şi de ne-am târî…
Iar cum transformarea a ceea ce suntem ori a ceea ce credem despe noi poate să înceapă chiar cu o zi de toamnă – aceasta, de exemplu -, atunci niciodată, dar niciodată, nu avem dreptul să blestemăm toamnă… Oricât de tristă şi de nedreaptă ni s-ar părea. Oricâte războaie , mai mari sau mai mici, adevărate ori închipuite, am simţi că ne ameninţă . Oricâtă luptă ar presupune viaţa de fiecare zi pentru fiecare dintre noi, plătitorii ei în aurul toamnei de acum – singura monedă căreia tot doar noi îi putem stabili cursul!
De ce nu l-am crede pe înţeleptul care a spus că toamna nu este decât o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare?! Or primăverile sunt despre reînvieri ale frunzelor şi ale mugurilor din copaci, dar şi despre reînnoiri ale speranţelor din arborii vieţii – şi unii şi alţii lăsaţi de Dumnezeul în care e liber să creadă fiecare dintre noi. Despre alte începuturi… Despre privilegiul de a fi trecut prin încă o toamnă şi încă o iarnă. Prin toamna şi iarna lui 2022, cu toate… apocalipsele care ni se anunţă! Şi să nu uităm: până când îl va urma Dumnezeu (repet, indiferent cine este Dumnezeul în care crede fiecare) pe om?! Până când chiar omul însuşi nu se va abandona…
