Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, îţi scriu din pragul toamnei. Da, e ea, autentică. Așa a debutat. Bosumflată, înnorată. A vrut să se arate înadins, să nu cumva s-o confundăm, s-o adăugăm nepermis, prelungire a lui august. Îţi plăcea toamna. Te inspira. Coloritul, gustul, mirosul trupului ei, toate te ademeneau. Toate îţi stârneau scrisul. Îţi hrăneau spiritul creator. Ca pe o femeie vedeai toamna. Cu ochii o pieptănai. O mângâiai cu privirea, fără să pierzi un centimetru, o bucăţică din splendorile ei.
Și mie îmi place toamna, dar fiind feminină, ca și mine, n-o iubesc ca tine. Deși, dacă mă gândesc bine, semănăm destul de mult. Suntem predispuse melancoliei, ploaia se iscă des la amândouă, facem loc mai degrabă norilor decât soarelui, nuanţele de maro ne prind la fel de bine. Ne potrivim ca fire și poate de aceea intrăm uneori în conflict.
Îţi scriu în muzica ploii, după o săptămână complicată, care nu s-a terminat. Tocmai ce am încheiat convorbirea cu doamna Mariana, prietena noastră. De fiecare dată când vorbim, doborâm recordul anterior. De data aceasta o oră și cincisprezece minute ne-am întreţinut la telefon. Vorbim rar, ce-i drept. Măţine la curent cu ce mai e pe la București, unde ar trebui să ajung săptămâna viitoare. Conversaţia noastră debutează mai mereu pe un ton stins, iar spre final găsim și puterea și subiecte care să ne înveselească un pic. La ea, ca și la noi, veștile bune sunt puţine, minoritare celor negative, dar ne îmbărbătăm reciproc.
Dragul meu, mă izbesc de tot felul de situaţii și mă surprind, de multe ori, aplicând lucruri deprinse de la tine. De pildă, am constatat că, uneori, cuvântul presă face minuni. Sâmbăta trecută, din întâmplare, s-a nimerit să fiu la mama care fusese anunţată că bunica mea, care căzuse o dată cu niște zile înainte, a căzut din nou. Nici prima, nici a doua oară n-a vrut să solicite ambulanţa. Mergând acolo și văzând-o în ce stare era, n-am stat pe gânduri și am solicitat sprijin la 112. Găsind o femeie de 84 de ani, cu stimulator cardiac, braţul vânăt și dureri de șold, cei de pe ambulanţă considerau că e mai bine să stea acasă, utilizând unguente și calmante, că asta e. „Mamaie, nu vezi că și eu sunt vânătă pe mână?”, îi spunea asistenta, arătându-i o pată de mărimea unui ban, vineţie. Simţind dezinteresul, am făcut ce-ai fi făcut tu, și a funcţionat. Acum, se află în spital, la terapie intensivă. A fost operată la șold. Are și fractură la umărul stâng, dar acolo nu se poate interveni. E riscant din cauza stimulatorului cardiac. Știu, are multe diagnostice nefavorabile, după cum a spus și medicul Remus Caraman care se ocupă de ea. Știu, are niște sensibilităţi care, cororborate cu vârsta, nu dau mari speranţe de recuperare. Dar e bunica mea. E copilăria mea. Cele mai multe amintiri de atunci se leagă de ea, de casa ei, de mâncărurile ei, de vocea ei. Am fost prima ei nepoată și de multe ori m-am simţit jenată în preajma celorlalţi nepoţi, pentru că nu se sfia să-și arate dragostea preferenţială pentru mine. La miezul nopţii, în Unitatea de Primiri Urgenţe, de unde am fost sunată să merg pentru niște lucruri birocratice, ţinând-o de mână și văzând-o fără speranţă, între mulţi alţi suferinzi, spunându-mi că de data asta nu mai are scăpare, că se bucură că sunt acolo, că mă iubește, că m-a crescut cu drag, că…, acolo, în mijlocul durerii, m-am simţit vinovată. Faţă de ea, și de toţi ceilalţi. Vinovată că pot să fac tot ce ei nu pot face. Vinovată că nu-i pot ajuta. Vinovată pentru neputinţă. M-am uitat în ochii ei și i-am spus că va fi bine, deși am crezut foarte puţin în vorbele mele. I-am cerut să nu-și piardă nădejdea în Dumnezeu, pentru că El de multe ori i-a fost alături. Nu mai știu ce i-am spus. Nu mai știu ce-am simţit. Știu doar că orice contact cu spitalul, cu boala, cu iminenţa morţii, mă sfâșie, mă reîntoarce în timpul de care nu m-am vindecat.
Dragul meu, iartă-mă pentru veștile sumbre. Să știi, totuși, că încerc să-mi creez mici spaţii de liniște interioară. Îmi dau seama că trebuie să am mai multă grijă de mine. Pentru Luciana, mai ales. În curând începe o nouă etapă pentru amândouă. Incertă, deocamdată. Ar trebui să stea la căminul liceului, dar Ploieștiul nu are apă caldă de multă vreme, și nu va avea, probabil, mult timp de acum încolo. Mulţi fac pe deștepţii, cum ai spune tu, dar problema rămâne fără rezolvare. Se întâmplă multe lucruri urâte la noi în ţară. Îmi e dor de critica ta, de analiza ta, de pamfletele tale. Mă întreb mereu cum ai fi scris tu despre ceva sau altceva. Cum ai fi abordat anumite situaţii. De fapt, intuiesc cum. Te văd. Îţi văd chipul. Încruntarea. Nervozitatea care se revărsa pe tastatură. Apoi te aud chemându-mă să citesc. Mă întrebi ce părere am. Prea dur, îţi spun. Nu e!, îmi spui. E prea puţin pentru „pușlamalele politice”. Știai tu prea bine ce zici. Adrian Năstase, care m-a sunat în ziua în care ai plecat și mi-a spus cuvinte frumoase despre tine, ţi-a și zis la un moment dat, înainte de a deveni voi mai apropiaţi, că nu se putea supăra pe tine dat fiind faptul că-l critici cu așa talent, așa rafinament. Da, i-ai criticat pe toţi cei aflaţi la putere, pe drept, dar într-un fel care-ţi aparţinea doar ţie. Era un răsfăţ pentru orice politician să fie „certat” de Lucian Avramescu.
Mie mi-e dor să mă cerţi, să știi. „Nu-mi place despre tine, Vrabie”, îmi spuneai când te izbeai de încăpăţânarea mea. „Nici mie nu-mi place despre mine, Urs”, îţi răspund azi. De tine însă mi-a plăcut mereu. De omul, de bărbatul, de scriitorul, de jurnalistul, de întregul Lucian Avramescu. Să nu te îndoiești de asta!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
