Florin Tănăsescu
Aveam prostul obicei de a scrijeli pe copaci „I love you”. Să ştie lumea c-am iubit şi eu odată, doi ochi – ce contează culoarea? – la o fată. De fapt, trei! Că era un fel de Cicloapă. Chiar dacă spun literaţii că-i substantiv masculin, aşa rămâne: Cicloapă.
Aveam şi tatuaj c-o inimă străpunsă de-o săgeată. Deh, Cupidon! Deh, dragoste şi dulcegării.
Deh, vremea unei Românii dusă pe pustii.
Cred că purta lentile de contact, altfel nu-mi explic cum de-şi schimba privirile. La primele întâlniri avea ochi roşii. Afinitatea ei pentru culoarea asta m-a convins după ce m-a târât – ăsta e cuvântul – la un film „Trei culori: «Roşu!»”.
O perioadă i-a avut – la ochi mă refer – galbeni, ca frunza cea de toamnă. Anotimpul pe care îl răsfaţă poeţii cu „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”! Sau o bocesc că i-a luat locul verii. Depinde în ce pasă e fiecare.
Eu îi ziceam „acoperă-mi inima!”. Şi-o făcea. Mi-am zis în gând: „Mă tem c-ai să te ascunzi în într-un ochi de străin”.
Probabil presimţeam ceva.
Îi plăcea muzica. Nu ştiam engeza, dar mi-a dat de înţeles din priviri ce înseamnă când fredona „Blue Eyes”.
Adică „Ochi albaştri”.
Iubeam, aşadar, o Cicloapă. Am con-vieţuit ceva ani cu ea. Fireşte, filologii mă vor mustra: „Se scrie convieţuire”. Iete că nu, fiindcă doar vieţuiesc. Atât!
Că ea, fata frumoasă cu ochi roşii, galbeni şi-albaştri coabitează cu alţii.
S-a dat cu tagma jefuitorilor unei naţii.
„România & co.” scrie pe ea.
Am avut naivitatea de-a iubi şi eu odată „Republică, măreaţă vatră”. Azi am un obicei urât: înjur ca la uşa cortului pe toţi asociaţii României&co.
Cel mai suav este „Ajungă-vă!”.
