Florin Tănăsescu
Era la vremea când lumea era ocupată doar cu supravieţuirea.
Oamenii din timpurile-alea stăteau cu timpanul lipit de şina de tren. Ciordeau lignit. Dacă se cutremura calea ferată – ţara, nici gând! –, erau pregătiţi să ia cu asalt locomotiva cu abur. Sălbatici, ce să-i faci? Aşa au fost şi dacii, aşa şi ei: nevrednici urmaşi ai Romei.
Existau o mie de motive ca printr-o ţară pustie să treacă locomotive cu cărbuni.
Unii au făcut o aroganţă: au ridicat o gară-n pustiu. Cum puneau, în zilele bune, sperietori în lanul de floarea – soarelui-apune.
Ciorile de la Guvern ziceau: „Vedeţi, mă, că se construieşte ceva în ţara asta?!”.
În jurul gării, duduia comerţul: o juma’ de pungă de zahăr, la schimb c- o brichetă pe gaz. D-aia ciripeau grangurii că PIB-ul a crescut, că nivelul de trai e pe vătrai. D-aia atâtea vrăjeli, încât oamenii ajungeau să creadă că Moş Crăciun există. Da› nu-l văd ei.
«Vinee!», a stigat unul care smulgea aşchii de foc dintr-o traversă.
Pe şină n-a trecut locomotiva. Era drezina cu girofar. Era controlul zilnic al găştii de smardoi.
Smardoi pe stil vechi, interlopi la timpuri noi. Votaţi de noi…
Cereau taxă de protecţie sub formă de impozite pe mersul pe bicicletă, pe orice. Întrebau de certificatul de provenienţă al vreascurilor, dacă vedeau fum. De multe întrebau.
De sănătate, niciodată!
Era la vremea când lumea stătea în sala de aşteptare a unei gări imaginare. Era un timp când un neam obosit aştepta să treacă locomotiva pe bază de lignit. Să nu moară de frig.
A fost timpul ăsta, e vremea lui şi-acum!
Popor necăjit!
