O zi, un om, un gând (VII)

Luiza Rădulescu Pintilie

Până la 80000 de gânduri ne trec prin minte în fiecare zi. Iar el, gândul, zboară cu mult, mult mai repede decât aripile păsărilor, întrecând până şi călătoria cu trei sute de mii de kilometri pe secundă a luminii şi ajungând aproape instantaneu la destinaţie. Un om trăieşte prin gând şi sunt înţelepţi care ne-au spus de mult timp că viaţa acestuia este ceea ce gândurile sale o fac să fie. Se vorbeşte mult despre puterea gândului, nu puţini fiind aceia care susţin că este cea mai mare putere din Univers. Ne putem găsi armonia, echilibrul interior și pacea în gânduri sau dimpotrivă, fiindcă mai mult de jumătate din gândurile care ne trec prin minte sunt negative. Cu gândurile noastre – bune sau rele – ne construim pe noi, dar şi lumea căreia îi aparţinem. Fiindcă lumea se află nu numai în afara noastră, ci şi în noi. Fiecare zi e, într-un fel, o viaţă mai mică şi cu fiecare dimineaţă începe tot restul vieţii noastre…
Am lansat provocarea alegerii unui gând – dintre multele gânduri ale unei zile – către personalităţi din diverse domenii, cu vârste şi preocupări diferite, din spaţii geografice şi culturale diferite, iar reacţia de apreciere şi de deschidere către o asemenea lume interioară, atât de legată însă de lumea noastră, a tuturor, anunţă o incursiune interesantă. Fiindcă gândul, spun cei care caută să-i descopere toate tainele, este ca un fel de cărare care se deschide în mintea noastră – imensul atelier în care se află toate ideile, cum toate statuile sunt deja în blocul de marmură… Adunate sub titlul “O zi, un om, un gând”, continuăm să deschidem, din acest colţ de pagină, o fereastră spre universul gândurilor…

Prof. univ. dr. Gheorghe Calcan; istoric
* Autor/coautor a 14 cărţi, peste 150 de studii şi articole în reviste de specialitate şi de cultură, cu indexări în baze de date internaţionale, peste 200 de comunicări ştiinţifice în ţară şi în străinătate (Chişinău, Lorient și Paris, Senegal, Ouagadougou – Burkina-Faso, Pamukalle și Istanbul, Castilia La Mancha și Granada, cu editări în Belgia, Bulgaria, Canada, Germania, Grecia, Italia, Republica Moldova, Turcia, Singapore).
* Chevalier des Palmes Academiques (Decret, Primul Ministru al Republicii Franceze)
* Profesor invitat, Universitatea Bretagne-Sud, Franţa
* Membru al mai multor proiecte internaţionale privind implicarea tinerilor în știinţă și societate (Franţa şi Grecia)
Mi-e greu a exprima un singur gând…!
Mai degrabă câteva…, dar… eclectice!
E clar că fiecare avem referenţialul nostru ! Și mai clar, „epoca noastră…”!
A noastră? Iar e dificil… Suntem contemporani și totuși generaţii diferite!
Să acceptăm , în fond, că avem grosso modo percepţia sfârșitului de secol XX și de început al celui de – al XXI-lea…! O convenţie la care putem ori nu fi tangenţi! Doar o convenţie…!
Nu mi-au plăcut niciodată epocile astea de sfârșit… și de început de secol. Mi s-au părut a fi „nedefinite”! Mi-ar fi plăcut începutul, jumătatea sau sfârșitul secolului! Dar totuși aceste etape „nedefinite” există și mulţi din cei contemporani suntem „subiecţii” lor…!
Ce caracterizează acest sfârșit și început de secol atât de „nedefinit” și, totuși, atât de „definit”?
Am fost martorii și poate cobaii unui mare experiment istoric… socialismul și comunismul! A eșuat! Nici nu putea fi altfel! A fost un „import”! Atunci când „șampania era băutura populară degustată prin reprezentanţii aleși”….! Nu înseamnă că nu au fost și elemente durabile, dar „ansamblul” nu a mers…, iar traumele…!
Am aclamat „schimbarea”…! Evident, reală și… prezentă! E soare, dar și multă… ceaţă!
Nu-mi mai trebuie viză, merg oriunde; și am mers, și am văzut…! Ce frumoasă-i lumea…! Dar și ţara mea!
Insistând, am comparat involuntar! E ceva specific aici! Verdele, pădurea, muntele, solul cel negru și câmpul plin cu grâne, dealul cel cu fructe, marea, satul încă arhaic, cu ancestralul și datinile lui care se încăpăţânează a rămâne…, mama, tata…!
Sunt eu și mă simt acasă…!
Și totuși… „rana din pulpă nu mă lasă”…!
Ne fug tinerii, ni se golește ţara, ne pleacă seva, energia noastră creează în afară…! Mai toţi care se („auto”) erijează în a fi conducători par mai degrabă a fi, după spus-a poetului, nici mai mult nici mai puţin decât, „smintiţi” ori „mișei”!
Noi nu ne putem abandona pe noi! Noi nu suntem chiar puţini…! Noi am creat ceva…! Noi putem!
Nu suntem singuri…! În jurul fruntari­ilor noastre o cunună de confraţi ne privește ca pe un soare! În Balcani ne bucurăm de consideraţie! Cei de aiurea ce ne cunosc, ne apreciază! Pe continent și pe meridiane avem fii și fiice! Ei sunt vârful unui aisberg ce ne arată forţa dăinuirii și speranţei noastre.
Ne trebuie un „proiect de ţară”? Da. Chiar dacă nu îl vom îmbrăca în „oficialisme”, noi trebuie să știm unde mergem! Satul, bătrânii, confraţii, tinerii sunt ai noștri! Nu va trebui să-i abandonăm! Decenţa și demnitatea trebuie să fie în casa și pe masa fiecăruia! Nu va trebui să-i abandonăm din gândul nostru nici pe fraţii noștri din afara fruntariilor, care privesc la noi! Casa noastră nu poată fi încheiată decât împreună cu ei!
Pentu Tot, „renașterea” poate porni chiar din noi ! Să încercăm deci, fiecare, o mică introspecţie…! Cu siguranţă ceva durabil se poate declanșa, trebuie să se declanșeze! Expresia „spic cu spic…” nu poate rămâne o simplă figură de stil…! Și, să nu uităm…, noi suntem subiecţii acestui univers! Ne șoptește glasul cel tainic al gliei…!

(Va urma)