Luiza Rădulescu Pintilie
Până la 80000 de gânduri ne trec prin minte în fiecare zi. Iar el, gândul, zboară cu mult, mult mai repede decât aripile păsărilor, întrecând până şi călătoria cu trei sute de mii de kilometri pe secundă a luminii şi ajungând aproape instantaneu la destinaţie. Un om trăieşte prin gând şi sunt înţelepţi care ne-au spus de mult timp că viaţa acestuia este ceea ce gândurile sale o fac să fie. Se vorbeşte mult despre puterea gândului, nu puţini fiind aceia care susţin că este cea mai mare putere din Univers. Ne putem găsi armonia, echilibrul interior și pacea în gânduri sau dimpotrivă, fiindcă mai mult de jumătate din gândurile care ne trec prin minte sunt negative. Cu gândurile noastre – bune sau rele – ne construim pe noi, dar şi lumea căreia îi aparţinem. Fiindcă lumea se află nu numai în afara noastră, ci şi în noi. Fiecare zi e, într-un fel, o viaţă mai mică şi cu fiecare dimineaţă începe tot restul vieţii noastre…
Am lansat provocarea alegerii unui gând – dintre multele gânduri ale unei zile – către personalităţi din diverse domenii, cu vârste şi preocupări diferite, din spaţii geografice şi culturale diferite, iar reacţia de apreciere şi de deschidere către o asemenea lume interioară, atât de legată însă de lumea noastră, a tuturor, anunţă o incursiune interesantă. Fiindcă gândul, spun cei care caută să-i descopere toate tainele, este ca un fel de cărare care se deschide în mintea noastră – imensul atelier în care se află toate ideile, cum toate statuile sunt deja în blocul de marmură… Adunate sub titlul “O zi, un om, un gând”, continuăm să deschidem, din acest colţ de pagină, o fereastră spre universul gândurilor…
Victor Adam – Colecţionar de artă, poet
* Iniţiatorul, în 1985, la Hîrsa-Prahova, al primei Tabere Particulare de Artă din România, devenită din anul 1990 tabără Internaţională
* Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova
Străina
Tristă-n fiecare dimineaţă,
Tremurând de frigul iernii,
O întâlnesc la colţ de stradă
Cu un buchet de flori în braţe.
Lângă ea, pe o cruce veche,
Este Domnul răstignit
Şi, privindu-i chipul tainic
Ea în şoaptă Îl întreabă:
Sfinte Doamne, nu ţi-e frig ?
A trecut de miezul zilei;
Nimeni nu i-a luat o floare
Şi, cu-n gest de pocăinţă,
În genunchi ea se apleacă
Şi cu mâinile îngheţate
Florile târzii de toamnă
Lângă cruce le aşază
Şi smerită Îl întreabă:
Sfinte Doamne, nu ţi-e frig ?
Suferind de gerul serii,
Ea se-ndreaptă către casă
Şi, gândind la crucea veche
Şi la Domnul răstignit,
Neînţelegând se-ntreabă:
Cum de, Doamne, nu ţi-e frig ?
(din recent apărutul volum „Cimitirul fără cruci”)
(Va urma)
