Luiza Rădulescu Pintilie
Până la 80000 de gânduri ne trec prin minte în fiecare zi. Iar el, gândul, zboară cu mult, mult mai repede decât aripile păsărilor, întrecând până şi călătoria cu trei sute de mii de kilometri pe secundă a luminii şi ajungând aproape instantaneu la destinaţie. Un om trăieşte prin gând şi sunt înţelepţi care ne-au spus de mult timp că viaţa acestuia este ceea ce gândurile sale o fac să fie. Se vorbeşte mult despre puterea gândului, nu puţini fiind aceia care susţin că este cea mai mare putere din Univers. Ne putem găsi armonia, echilibrul interior și pacea în gânduri sau dimpotrivă, fiindcă mai mult de jumătate din gândurile care ne trec prin minte sunt negative. Cu gândurile noastre – bune sau rele – ne construim pe noi, dar şi lumea căreia îi aparţinem. Fiindcă lumea se află nu numai în afara noastră, ci şi în noi. Fiecare zi e, într-un fel, o viaţă mai mică şi cu fiecare dimineaţă începe tot restul vieţii noastre…
Am lansat provocarea alegerii unui gând – dintre multele gânduri ale unei zile – către personalităţi din diverse domenii, cu vârste şi preocupări diferite, din spaţii geografice şi culturale diferite, iar reacţia de apreciere şi de deschidere către o asemenea lume interioară, atât de legată însă de lumea noastră, a tuturor, anunţă o incursiune interesantă. Fiindcă gândul, spun cei care caută să-i descopere toate tainele, este ca un fel de cărare care se deschide în mintea noastră – imensul atelier în care se află toate ideile, cum toate statuile sunt deja în blocul de marmură… Adunate sub titlul “O zi, un om, un gând”, continuăm să deschidem, din acest colţ de pagină, o fereastră spre universul gândurilor…
Rareș-Ștefan Avram, Student la Harvard University – SUA; specializarea Computer Science și Economie (absolvent al Colegiului Naţional „I.L. Caragiale“ Ploiești)
O săptămână are 7 zile (deși în sesiune putem număra spre 14, incluzând nopţile).
Majoritatea obiectivelor pe care mi le-am propus până acum au fost pe termen scurt,totdeauna încercând să găsesc următoarea motivaţie ori activitate căreia să îi dedic timp, energie, pasiune. Fie că mă pregăteam de o olimpiadă, următoarea competiţie, un eveniment în care eram implicat ori un proiect personal, orizontul temporal era de ordinul câtorva săptămâni, zile: un multiplu de 7. Știam încă de la începutul liceului că voi aplica la facultate, cel mai probabil în străinătate (urmând exemplul fratelui și al prietenilormei), iar pentru asta o serie de pași trebuiau îndepliniţi.
Dar cumva, obiectivul respectiv părea mult mai îndepărtat decât orice moment tangibil, concret; era un multiplu de 7 prea mare. Și atunci, reveneam constant la pașii mici, fiecare fiind făcut din pură dorinţă, plăcere și determinare, fie că vorbim de perioada din cadrul echipei de robotică infO(1)Robotics, de timpul petrecut pregătindu-mă la informatică în centrul infO(1), de multiplele evenimente organizate în oraș și așa mai departe. Totul pleca din clipa respectivă, cu puţin accent plasat pe “termenul lung”.
Această mentalitate, totuși, nu este una comună ori susţinută în școală, mai ales în România. Suntem întrebaţi de când suntem în școala primară sau chiar grădiniţă: “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Mai mult, printre primele lucruri pe care le aude un elev de clasa a 9-a la începutul liceului sunt “Vine Bacul!”, ca și cum 4 ani este un multiplu de 7 zile așa de mic. Subconștient, copiii sunt învăţaţi că dacă nu ai fiecare pas pus la punct cu o precizie elveţiană cu cel puţin câţiva ani înainte, îţi va fi cel puţin mult mai greu să ajungi unde vrei ori “să-ţi fie bine”.
În vara de dinaintea clasei a 12-a, pe lista de obiective scurte a intrat și aplicaţia la facultate. Acei pași necesari acum trebuiau bifaţi pentru a putea trimite aplicaţia, iar, cumva, o bună parte din ei îi îndeplinisem cu tot ce făcusem în liceu până atunci. Activităţile, evenimentele, concursurile și chiar și examenele pe care le dădusem (dar la momentul respectiv nu cu gândul aplicaţiei în Statele Unite), toate contribuiau decisiv la dosarul meu de admitere. Bineînţeles că ele nu erau dintr-o sferă total diferită celei academice, ori a ceea ce îmi trebuia pentru a aplica în străinătate, însă pentru niciuna dintre ele scopul nu a fost facultatea, ci activitatea în sine, momentele respective. Nu admit că situaţia mea este una general câștigătoare, ori că trebuie să fie, ci pur și simplu că, uneori, prin ţeluri îndelungate, pierdem frumuseţea și bucuria din prezent, pentru că încercăm să ne agăţăm de un viitor pe care nu îl cunoaștem încă. O olimpiadă este mai mult decât medalia de după, care îţi va folosi la CV: este atmosfera de competiţie, este despre prieteniile formate, este despre pasiune și amintiri. Iar asta se aplică pentru toate activităţile enumerate mai sus.
Uneori, cred că ţeluri de mici multipli de 7 zile pot aduce mai mult în viaţa ta decât termenul lung.
(Va urma)
