Luiza Rădulescu Pintilie
Când nici nu se sfârşise cea dintâi zi a acestei săptămâni din miez de septembrie şi deja toate grijile şi apăsările se-ntreceau- de la blocajele în trafic la preţurile care tot urcă, de la spaimele legate de pandemie la iarna grea care ne aşteaptă, de la dovada vie că nici regii nu sunt nemuritori la războiul din Ucraina ajuns la „o fază nouă și periculoasă a conflictului“, după cum se tot repetă la buletinele de ştiri, de la cele câte îi sunt date fiecăruia dintre noi să ducă în propria luptă cu viaţa şi le ştie doar el la câte cad ca un trăsnet, pe negândite şi pe neaşteptate, bulversându-l şi mai tare, am zărit de departe turnul alb al Mănăstirii Zamfira. Cum îl văd aproape în fiecare zi, dimineaţa şi seara, la plecare de acasă ori la întoarcere. De data aceasta, aproape am simţit o chemare să trec dincolo de porţile frumos sculptate în lemn, larg deschise sub turnul-clopotniţă ce străjuieşte intrarea. Şi cu fiecare pas făcut încet pe aleile din piatră am simţit cum parcă un liniştitor armistiţiu sufletesc stinge, uşor-uşor, toate războaiele lumeşti ce mă împresuraseră peste zi. Ce fermecătoare pridvoare înflorite la chiliile ce înconjoară sfântul lăcaş, ce umbră deasă aşezată de soarele aflat la asfinţit peste iarba încă verde, înviorată de ploile ultimelor zile, ce linişte coborâtă peste fântână, peste toacă, peste cruci, netulburată de puţinii paşi ai celor doi-trei oameni pe care i-am întâlnit! Eliberată din strânsoarea schelelor care au acoperit-o câţiva ani pentru a fi consolidată şi restaurată într-un proiect cu fonduri europene şi cu susţinerea Consiliului Judeţean Prahova, după ce a fost reabilitată ultima dată între anii 1977-1982 şi cu pictura restaurată spre sfărşitul anilor ’80 ajunsese nu numai să-şi piardă strălucirea, dar să se şi degradeze sever sub biciuirea ploilor pătrunse prin turla rotunjită, mi s-a înfăţişat deodată privirii biserica albă, simplă şi maiestuoasă deopotrivă, cu crucea ei ajunsă parcă în cer. Şi la capătul aleii prelungi, bordată de-o parte şi de alta de flori roşii, galbene şi albastre, făcându-mă să mă opresc aproape la fiece pas să le admir frumuseţea, culorile şi miresmele, ajunsă în dreptul uşii, o dâră de lumină părea coborâtă să îmi arate calea. Iar liniştea netulburată afară nici măcar de adierea vântului, în interior se însoţea de un îmbătător miros de crini albi puşi lângă icoana Maicii Domnului şi glasul câtorva măicuţe cântând, la ceasurile de vecernie, în strană. În biserica aceasta – singura pictată în întregime de cel care avea să devină marele pictor Nicolae Grigorescu, pe atunci un tânăr cunoscut sub numele “zugravul Nicu” şi răsplătit cu 500 de galbeni, care a încheiat pictura murală şi icoanele iconastasului în puţin peste un an (între 16 iulie 1856 – data încheierii contractului şi 8 septembrie 1857 – data sfinţirii bisericii) – m-au impresionat de fiecare dată chipurile calde, aproape omeneşti ale sfinţilor, răspândind în jur bunătate şi blândeţe.
Departe de opulenţa aproape strivitoare a altor sfinte lăcaşuri, depărtând cumva lumea sfinţilor de cea pământeană, în biserica aceasta m-am simţit şi de această dată cumva ca… acasă. Şi parcă şi numele pe care îl poartă întregul ansamblul monahal – Zamfira, de la cel al unei jupâniţe văduvă a unui bogat comerciant, cum stă înscris în pisania vechii biserici, care l-a ctitorit undeva pe la 1715, te trimite cu gândul tot la un loc familiar, în care să te regăseşti. Înconjurată încă de o livadă de pomi roditori pe de-o parte, de lunca din stânga râului Teleajen pe de altă parte, aflată între casele locuite ale sătenilor din satul care poartă şi el acelaşi nume – Zamfira, mănăstirea aceasta îşi aseamănă într-un fel viaţa cu cea a credincioşilor care i-au trecut, de-alungul veacurilor, pragul. A cunoscut prigonirile vremurilor, măicuţele fiind alungate în timpul comunismului, iar lăcaşului i s-a pus lacăt la poartă, zidurile sale s-au prăbuşit sub cutremurarea pământului ori sub dezlănţuirea furtunilor. Poate de aceea e mai mult decât o adevărată bijuterie arhitectonică, cu o imensă valoare spirituală, dar și artistică deopotrivă, dar şi un loc de reculegere, de regăsire a echilibrului şi a speranţei, cum mărturisesc nu puţini. Neurcată pe un deal sau un munte, la care să te canoneşti să ajungi, ci aşezată direct între oameni, între bucuriile şi necazurile lor, ca să le fie la îndemână şi în calea lor…
Chiar astăzi e Ziua Crucii – cea mai veche sărbătoare închinată lemnului sfânt. E, în acelaşi timp, ziua de la graniţa dintre două anotimpuri, vestind sfârşitul verii şi începutul toamnei. Şi, cu siguranţă, cei ce vor trece prin apropierea mănăstirii vor zări de departe crucea ridicată pe turla cea înaltă, legătură între lumea pământeană şi cea a dumnezeirii şi a sfinţilor din ceruri. E ziua în care, după vechi tradiţii, se spune că se sfinţeşte rodul viilor, dar strugurii din ultima tufă nu se culeg pentru ca boabele lor dulci să potolească foamea păsărilor cerului, iar busuioc binecuvântat se pune la icoane şi streşinile caselor, ca să le apere de furia cerului. Cărţi sfinte şi cărţi nescrise, între care ne curg viaţa, credinţele, temerile şi nădejdile…
Şi într-o asemenea zi, cu siguranţă nu puţini credincioşi vor trece pragul Mănăstirii Zamfira şi al altor lăcaşuri. Crucile de la răspântii de drumuri, de la margine de câmpuri,de lângă fântâni ori de la hotarele dintre aşezări ne vor abate, poate, mai altfel decât în alte zile, fie şi doar pentru câteva clipe, privirea şi gândul de la toate frământările care ne încearcă. Şi dacă nu azi, atunci mâine sau într-o oricare altă zi. Fiindcă n-am niciun dubiu că fiecare simte în felul său chemarea credinţei atunci când, sub asediul războaielor pământeşti ale vieţii de fiecare zi, are nevoie de măcar un ceas de pace. Iar răbdătoare cu oamenii şi cu timpurile, Mănăstirea Zamfira are porţile larg deschise…
