Luiza Rădulescu Pintilie
Într-un timp în care până şi peste universul artelor frumoase s-a aşternut şi continuă să se aştearnă, când în tuşe mai fine, când în nefericite şi căutate accentuări, de dragul revoluţiilor şi în numele unor pretinse şi moderne desprinderi de trecut, umbre care urâţesc prin superficialitate şi ostentaţie, prin kitsch şi agresivitate, întâlnirea cu tablourile pictorului Marcel Bejgu e un rar privilegiu. Un privilegiu cum e şi noua sa expoziţie personală vernisată aseară la Galeria de Artă Ploieşti şi căruia i se poate spune în multe feluri- frumuseţe în cel mai adevărat sens al cuvântului, lumină, candoare, linişte, speranţă, emoţie, regăsire şi iar frumuseţe. Fiindcă, da, picturile ce îi poartă semnătura onorează şi de această dată, cu asupra de măsură, lumea artelor frumoase şi sunt dovada că, dacă arta nu va reuşi chiar să salveze lumea, măcar o poate face un loc mai bun, mai luminos, mai înălţător. Şi ceva mai liniştit, mai plin de pace, aş îndrăzni să adaug într-un timp în care războiul e atât de aproape de noi, şi din ce în ce mai ameninţător!
Am văzut expoziţia la puţine ore după ce fiecare dintre cele 34 de tablouri îşi aflase locul pe simeze. Şi, venită din realitatea cea de toate zilele, am trăit, la propriu, în jumătatea de ceas pe care mi-am îngăduit-o, privilegiul sub semnul cărora aşez aceste rânduri. Am privit flori, case şi copaci. Mi-am odihnit privirea pe trunchiurile albe ale mestecenilor de la Bătrâni, locul naşterii artistului, chiar pe 23 septembrie, în urmă cu 71 de ani. Mi-am amintit pomii înfloriţi şi ghioceii din primăverile ce au trecut, lalelele, irişii şi florile galbene ale acestei veri. Florile de câmp sunt cele pe care le-am descoperit primele în copilăria mea, iar crăiţele sunt cele pe care le ştiu din grădina bunicii. Cântecul toamnei îl aud, de câteva dimineţi, tot mai clar, prevestind timpul ajuns la echinocţiul de azi. Oricât ar fi de viforoase, în tablourile pictorului Marcel Bejgu până şi iernile sunt frumoase. Ştiu că fiecare vede într-un tablou ceea ce e pregătit să vadă, dar nu am niciun dubiu că indiferent ce poveste va vedea prinsă în ramă oricare dintre privitori nu poate să fie decât o poveste frumoasă. Absolvent al Institutului Pedagogic de Arte Plastice Iaşi şi al Universităţii de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucureşti, artistul Marcel Bejgu a debutat în 1971 ,iar din 1974 a expus la toate saloanele de artă judeţene şi interjudeţene, a participat la zeci de expoziţii naţionale şi internaţionale – Germania, Austria, Polonia, Spania etc., iar lucrările sale se regăsesc în colecţii personale şi particulare din multe colţuri de lume, până în Indonezia, Australia, Brazilia , America sau China. A fost profesor la catedra de pictură-desen a colegiului de artă ploieştean, formând multe generaţii de artişti, iar din 1990 şi până în prezent face parte din conducerea Filialei Ploieşti a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Şi, cu siguranţă, fiecare treaptă a acestui urcuş personal şi artistic a alăturat harului cu care a venit pe lume experienţa, maturitatea creatoare, taina şi duioşia cu care netezeşte asperităţile şi domoleşte stridenţele aducându-le, în stilul său coloristic şi tematic, la numitorul comun al unei frumuseţi care bucură, care emoţionează, care vindecă. Cred, însă, că mai există în toată această alchimie a drumului de la pânza abia aşezată pe şevalet pentru un nou tablou – iar tablourile din această expoziţie sunt toate lucrări noi, nemaiexpuse până acum-la inima privitorului, cel puţin un „secret“ al frumosului la care ajunge de fiecare dată pictorul Marcel Bejgu: propria frumuseţe omenească, sinonimă cu o modestie, cu o delicateţe, cu o seninătate a vorbei necotropite de prestigiul pe care îl binemerită.
L-am întrebat, impresionată de atâta frumuseţe binefăcătoare, dacă a dat un nume expoziţiei domniei sale. Şi mi-a răspuns, cu simplitate şi blândeţe: nu are alt nume decât expoziţie de pictură. Iar eu am înţeles o dată în plus nu numai ce regală semnătură a aşternut, din nou, artistul Marcel Bejgu pe pânza tablourilor sale, ci mai ales ce înălţător şi plin de candoare imn aduce astfel picturii. Expoziţia rămâne deschisă până pe 5 octombrie şi dacă un tablou este un poem fără cuvinte, cum a spus unul din marii poeţi ai lumii, vreau să cred că inima fiecăruia dintre cei care îşi vor dărui privilegiul să vadă nu unul, ci 34 de tablouri, va rosti, în bătăile sale, tot atâtea poeme ale frumuseţii.
